Capitolul 5. Falimentul
(Începutul anilor '80 -
1989)
Eu, nemaifiind în România, am scris acest capitol
după mărturiile D-lui Ştefan, tehnician constructor, din cartierul Pantelimon.
Pe şantierele capitalei
În toată această perioadă am efectuat numeroase
lucrări edilitare în capitală.
Când s-a construit pasajul din piaţa Universităţii,
s-a săpat o groapă uriaşă. Sub asfalt, s-a găsit pavaj de granit, sub acesta
un pavaj şi mai vechi din grinzi de stejar tratate termic, foarte bine
conservate, iar şi mai adânc - nisip. Tot acest material trebuia transportat
la groapa de gunoi, în schimb se aducea nisip cumpărat, după cum era prevăzut
în devize.
Şoferii basculantelor comercializau materialele
excavate, şi "aranjau" confirmarea efectuării cursei la groapa de gunoi. Şefii
de echipe "se trezeau cu bani în buzunar" de la şoferii basculantelor
entuziasmaţi de chilipir. Deasemenea aveau cont deschis la restaurantul
Intercontinental. Eu am refuzat banii şi nici la restaurant nu m-am dus. Unul
din şoferi m-a apostrofat:
"În viaţa mea n-am văzut un şef mai prost!"
.
Într-o zi, una din basculante a fost depistată de
către un miliţian în timpul descărcării materialului. Ancheta a dus la
identificarea întregii reţele şi condamnarea la închisoare a participanţilor (şoferii
6 luni, şefii de echipe 1,5 ani). Eu, nefiind implicat, nu am fost suspicionat.
Şantierele erau despărţite de stradă cu panouri
metalice, care trebuiau întreţinute, vopsite, spălate. Se demontau ori de câte
ori trecea "conducătorul", apoi se remontau. Această operaţie era deosebit de
supărătoare, pierzând ore preţioase, când lucram pe traseul pe unde"Tovarăşul"
trecea des.
La un moment dat am primit ordin să construim un
pasaj subteran pentru trecători pe calea Victoriei , lângă numărul 174. Am
săpat, cu pereţi mulaţi, cam jumătate din traseul planificat, când ni s-a
ordonat să astupăm săpătura şi să abandonăm lucrarea.
Concomitent efectuam lucrări de consolidare la
hotelul Lido.Aici am fost puşi să zidim 7 ferestre, care erau îndreptate spre
biroul numărul 1 (al Tovarăşului). De două ori pe zi circulaţia era oprită,
iar noi trebuia să ne retragem în interiorul clădirii şi să aşteptăm 30-45
minute, până trecea convoiul lui Ceauşescu de la reşedinţă la Comitetul
Central şi invers. În continuare trebuia să mai aşteptăm încă vreo 20-30
minute până trecea convoiul Tovarăşei.
Atunci am făcut imprudenţa de a comenta, că eu cu
soţia ieşim împreună şi nu înţeleg de ce Tovarăşii merg separat.
Urmarea a fost, că am fost invitat, cam de vreo 12
ori, de către doi securişti, în biroul şantierului şi pus să copiez pasaje din
"Amintirile din copilărie" de I. Creangă, cu litere cursive apoi cu
litere de tipar. Fiecare şedinţă dura 3-4 ore, în care timp bineînţeles se
resimţea lipsa mea pe şantier. Aceste "extemporale" se desfăşurau fără
comentarii sau întrebări, din partea lor sau a mea. Erau şi securişti
cumsecade şi poate chiar ostili regimului. Unul m-a sfătuit să fim atenţi ce
vorbim şi dacă intră unul să ne uităm dacă are mâinile bătătorite de muncă.
La începutul anului 1986, începusem construirea
unui pod peste calea ferată dublă spre Constanţa, la vre-un kilometru de gara
Herăstrău.
Lângă şantier, s-a construit exclusiv pentru
Ceauşescu, un pasaj denivelat cu barieră, care era încuiată cu lacăt.
Dispoziţia era, că trebuia să vină un echipaj şi să ceară gării Băneasa
oprirea circulaţiei feroviare până la trecerea covoiului prezidenţial. Tot
drumul era supraveheat de securişti înarmaţi, iar noi trebuia să "îngheţăm",
nemişcaţi, până trecea convoiul.
Într-o zi, convoiul prezidenţial a sosit
precipitat, unul din gardă a apostrofat angajatul CFR-ului că nu apucase să
oprească circulaţia. După trecerea unei garnituri cu cisterne dinspre Băneasa,
împotriva recomandării ceferistului, pe care l-a înjurat, unul din însoţitori
a smuls bariera şi s-au angajat să treacă pasajul.
În timp ce maşina
prezidenţială traversa pasajul, se apropia cu viteză, acceleratul din direcţia
Constanţa, care nu putea fi văzut din cauza curbei. Mecanicul locomotivei a
observat pericolul şi fluiera disperat. Ceauşescu împingea în bordul maşinii,
ca să "treacă mai repede", iar maşina a reuşit să evite coliziunea "la mustaţă"
(cum se zice în popor). Restul convoiului se oprise la timp, dar toată lumea
era palidă. Dupa circa 7 minute s-a întors şi partea convoiului care reuşise
să treacă, s-a oprit circulaţia feroviară, iar Ceauşescu a traversat pasajul
pe jos.
De atunci n-a mai trecut pe acolo, decât peste
pod, după ce a fost terminat.
În ultima perioadă, efectuam lucrări edilitare şi
pavaje la "Casa poporului".Construiam canale, casete pentru reţeau de apă,
cabluri, etc. "Tovarăşul" vizita şantierele centrului civic în fiecare sâmbătă,
uneori şi în alte zile ale săptămânii. Planurile se modificau de multe ori,
fiind nevoiţi să astupăm săpăturile, să refacem pavajul unor lucrări în curs
şi să începem o altă variantă.
La sfârşitul lui octombrie 1989, am primit
dispoziţie ca barăcile şantierului să se retragă câteva sute de metri.
Lucrările s-au sistat. Ne prezentam la lucru, discutam în barăci, unii beau
câte o ţuică. Eram plătiţi cu 60% din salariu. Am făcut liste pentru a trimite
în concediu cât mai mulţi, dar oamenii vroiau concediu de sărbători. Atunci am
avut o propunere periculoasă. Adresându-mă şefului de şantier i-am spus:
"Fac
pariu cu matale pe o sticlă se whisky, că "Ăsta" nu apucă anul nou".
Erau
prezenţi vreo 7-8 oameni şi m-am gândit apoi, că dacă unul din ei mă toarnă,
sunt un om terminat. Dar nu s-a întâmplat nimic.
Lipsa de activitate a durat
până la răsturnarea regimului. Nici azi nu înţeleg care a fost cauza
întreruperii lucrărilor. Pe data de 21 decembrie, după terminarea mitingului
din Piaţa Palatului, în timp ce mergeam, s-a oprit lângă mine o maşină cu
şeful şantierului care mi-a strigat:
"Nea Fănică, s-a terminat! S-a dus
dracului!"
" Taci D-le, aici e plin de securişti! Ai răbdare, să vedem", i-am
răspuns.
În întuneric şi în frig
Curentul se întrerupea intermitent, ceea ce îmi
crea o stare de nervozitate. Lumânări nu se găseau, baterii erau insuficiente.
Erau locuri, la ţară, unde curentul se livra doar 2 ore din 24.
Caloriferele
erau aproape reci. Stăteam în casă îmbrăcaţi cu haine groase. În iarna anului
1984/85, se depusese un strat de gheaţă, de un deget grosime, pe partea
interioară a geamului din dormitor. Am acoperit geamul cu o pătură. Existau
apartamente unde temperatura în dormitor era de 5-6 grade.
În blocurile din
provincie, unii locuitori îşi instalau în apartamente sobe cu lemne, iar
burlanele le scoteau prin perete sau geam. Alţii instalau sobe cu motorină şi
scoteau burlanul prin gura de aerisire din baie.
Gazul nu avea presiune. Am
scos regulatorul şi i-am înlocuit membranele cu un dop de şampanie din plastic
în care am făcut o gaură de 4-5 mm. Duzele aragazului le-am lărgit la
diametrul de 2 mm. Cuptorul nu se putea folosi deloc. Noaptea, când creştea
presiunea, regulatorul începea să vâjâie, şi închideam parţial robinetele, ca
să nu se întâmple vre-un accident.
La intrarea conductei în bloc era o supapă
care avea o piesă de bronz, ce închidea gazele când presiunea era mică. Contra
cost (se adunau bani dela locatari), se putea aranja neoficial cu meseriaşii
de la gaze să înlocuiască piesa de bronz cu una de aluminiu care, fiind mai
uşoară, permitea livrarea gazelor la bloc chiar dacă presiunea era mai joasă.
Televiziunea transmitea două ore pe zi, jumătatea programului fiind ocupat cu
sau despre "Tovarăşul".
Probleme de aprovizionare
Magazinele de alimente aveau rafturile goale.
Cozile erau un fenomen generalizat. La carmangerii stăteau în permanenţă cam
40-60 de persoane. Pensionarii şedeau pe scăunele. Deobicei, carnea care se
aducea nu era suficientă pentru numărul de persoane care stăteau înşiraţi la
coadă. Unii pensionari deveniseră profesionişti în a sta la coadă pentru a
câştiga bani. Cumpărau carnea cu 37.5 lei kilogramul şi o vindeau cu circa 100
lei kilogramul.
Se vindeau pachete din plastic cu mazăre, fasole, morcovi,
ardei şi o bucată de os cu carne (cam 200 grame). Cumpăram câteva pachete
pentru a găti o supă de carne.
De sărbători se aduceau portocale şi banane. Se
formau cozi de 100-200 persoane. Se vindeau doar 4-5 portocale şi un mănunchi
de banane. Lactatele se furnizau în cantităţi mici, insuficiente. Zahărul era
maroniu.
Pe fundul sticlei cu ulei se aduna un strat
tulbure de două degete. Pâinea era semicartelată. Se dădea o pâine de persoană,
dacă ajungeai devreme. La ţară se vindea 1/2 kilogram zahăr şi 1/2 kilogram
ulei de persoană, pe lună. Pâine nu se dădea deloc.
Soluţia muncitorului
agricol era furtul. Lucrând şi soţia, rar apucam să cumpărăm ceva. Luam la
suprapreţ de la pensionari. Uneori reuşeam să iau pâine şi câteva kilograme de
zahăr la suprapreţ dela vânzători (prin legături). Mai puteam obţine câteva
ouă şi carne de la ţară, făcând troc contra pâine, zahăr şi ulei.
Fiind în
vizită la Gura Humorului, zonă necolectivizată, am reuşit să fac rost de 7-8
kg. carne de viţel. Un miliţian binevoitor m-a sfătuit să tranşez carnea în
bucăţele şi să o prăjesc, fiindcă pe drum sunt controale, putându-te deferi
justiţiei şi condamna la 1,5 ani închisoare pentru speculă. I-am urmat sfatul.
Vorba aceea: "Legea este o barieră peste care sar leii, pe sub care trec
căţeii şi la care se opresc boii".
Dacă omul avea nevoie de un pumn de ciment
sau ipsos, negăsindu-le în magazin trebuia să la obţină "la negru". Astfel se
încuraja furtul.
Problemele circulaţiei şi criza de benzină
Pe timpul iernii se punea interdicţie de
circulaţie asupra autovehicolelor proprietate personală. Autovehicolele de
stat puteau circula numai cu autorizaţie (de exemplu: 50% din parc). Excepţie
făceau miliţia, pompierii, salvarea, oficialităţile. În Bucureşti se circula
alternativ: o zi autovehicolele ce aveau numere cu soţ, o zi cele cu numere
fără soţ. Socrii, bătrâni şi bolnavi, locuiau în judeţul Călăraşi. Nefiind în
stare să mai muncească, deseori le aduceam alimente şi mâncare gătită.
Când îi vizitam, trebuia să opresc maşina la
limita municipiului Bucureşti şi continuam drumul câţiva kilometri, pe jos.
Miliţia făcea controale la intrarea în sat. Aveau patru găini, pe care le
ţineau închise şi se chinuiau să le hrănească, de multe ori seara la lumina
lămpii. Ne-am hotărît să le tăiem.
În timp ce călătoream spre Bucureşti cu o
găină tăiată în portbagaj, am fost oprit de un miliţian.
"Măi, cei cu
sburătoarea asta", m-a apostrofat la controlul portabagajului. Atunci m-am
înfuriat şi l-am pus la punct cum trebuie să se adreseze unui cetăţean, şi i-am
explicat situaţia. Până la urmă mi-a permis să plec.
Procurarea benzinei era o
altă problemă dificilă. În Bucureşti "se dădea" un rezervor de benzină pe lună
(de 50 lei, ceea ce erau aproximativ 55 litri). Se pare că în anumite zone din
provincie se primea mult mai puţin (5 litri pe lună). "Coada" la benzinărie
era de "o lungime" de trei zile şi două nopţi sau două zile şi trei nopţi.
Problema o rezolvam trimiţând 2 şoferi de basculante de pe şantierul unde
lucram, să stea "la coadă" cu 3-4 autoturisme ale personalului şantierului.
Desigur, şoferii se pontau, ca fiind la lucru, iar acţiunea era ştiută de toţi
de pe şantier.
Se mai procura benzină de la conducătorii auto care utilizau
maşina puţin. În schimbul statului "la coadă", se putea cumpăra (la suprapreţ)
jumătate din cantitatea de benzină primită.
Erau probleme şi cu aprovizionarea
cu motorină a utilajelori de pe şantier. Se alocau cantităţi de motorină mult
sub nivelul cerinţelor, iar motorina era de calitate proastă, conţinea apă şi
iarna se congela. De multe ori ,din patru utilaje muncea unul. Practic, ne
prefăceam că muncim.
Bancuri:
-
Jurământul şoimilor patriei:
Eu şoim al patriei, jur!,
Să cresc mare şi voinic,
În întuneric şi în frig,
Şi să nu mănânc nimic.
-
Reţetă de supă de pui:
Apă pui, sare pui, pui nu pui!
-
Invăţătoarea întreabă pe Bulă:
- De ce ai venit la şcoală cu pantalonii necălcaţi?
- Păi, să vedeţi, mi-a fost frică.
- De ce ţi-a fost frică?
- Păi am pus radioul în priză, şi l-am auzit vorbind pe tovarăşul Ceauşescu.
Am pus televizorul în priză şi l-am văzut pe tovarăşul Ceauşescu ţinând o
cuvântare. Apoi, mi-a fost frică să pun fierul de călcat în priză!
-
Un prieten, care a participat la construcţia
metroului din Bucureşti în calitate de inginer (acum în străinătate), a
făcut o comparaţie plastică între cele două sisteme economice:
- Sistemul ecomomic capitalist - un camion încărcat, care merge pe o şosea
asfaltată, fără greutăţi deosebite.
- Sistemul ecomomic socialist - o căruţă supraîncărcată, trasă de două
mârţoage, pe un drum desfundat de ţară şi nişte nenorociţi care biciuesc
caii şi se opintesc să urnească căruţa din loc.
După răsturnarea regimului
După căderea regimului, un prieten din occident
mi-a zis:
"România are totuşi un avantaj, nu are datorii externe!", la care eu
i-am răspuns:
"Este ca şi cum ai fi achitat toate împrumuturile pentru casa pe
care ai cumpărat-o, însă…casa a ars!"
Bancul cu: "Nicolae Ceauşescu, Conte de
Scorniceşti, Duce…ţara de râpă", s-a adeverit!
Întradevăr, ţara era distrusă:
gigantica "industrie socialistă" lucra în pierdere şi era necompetitivă,
agricultura ineficientă, resursele naturale stoarse, mediul poluat,
transporturile şi comerţul erau primitive şi necivilizate, visteria goala,
mentalitatea oamenilor schimbată mult în rău.
La început, lichidarea vechilor
structuri duce la o înrăutăţire a situaţiei economice şi sociale. Vechiul
sistem este în curs de prăbuşire, iar cel nou încă nu i-a preluat toate
funcţiile. Apare "criza trecerii de la sistemul socialist la sistemul
capitalist". "Ce este mai rău decât comunismul? Ce vine după el!"
Deşi "criza"
poate dura mulţi ani, situaţia se va ameliora pe măsură ce se desvoltă noul
sistem. Această criză a fost deosebit de acută în România, unde economia de
piaţă, "germenele" sistemului capitalist, era practic inexistentă.
Închiderea
coloşilor industriali a dus la şomaj şi importuri de mărfuri occidentale
scumpe. Desfiinţarea gospodăriilor colective din agricultură a reintrodus
fărămiţarea pământului, la nişte proprietari care au pierdut deprinderea
lucrării acestuia, care nu aveau utilaje agricole moderne, loc de depozitare a
produselor, mijloc de comercializare.
Magazinele s-au umplut de produse
străine scumpe, în contrast cu continuarea scăderii nivelului de trai.
Desfiinţarea unor măsuri sociale de pe vremea vechiului regim au accentuat
sărăcia. A apărut polarizarea socială, cu o pătura avută şi o majoritate
săracă.
În acest mediu a înflorit, în continuare, corupţia, şpaga, hoţia.
Din fericire, după căderea regimului singura alternativă a României este calea de
desvoltare capitalistă şi apropierea de ţările occidentale. Desigur, greşelile
guvernanţilor pot să întârzie dezvoltarea, însă direcţia acesteia mi se pare
bună.
Trecerea la un nou sistem ecomomico-social este dureroasă şi îndelungată.
Pentru a schimba mentalitatea oamenilor şi a ajunge la un grad de dezvoltare
acceptabil este nevoie de o perioadă istorică de o durată apreciabilă.
Exemplul cel mai bun este R.D.G., care a plecat de la un nivel de dezvoltare
economic superior României şi care, prin unirea cu R.F.G., a primit alocaţii
şi investiţii de sute de miliarde de dolari. Cu toate acestea, până astăzi, pe
teritoriul fostei republici comuniste, nivelul de trai este mai mic, şomajul
mult mai mare, populaţia mai nemulţumită. Dimpotrivă, mulţi germani din vest,
afirmă că ar prefera să se construiască din nou zidul Berlinului, pentru a nu
subsidia pe "leneşii" din est.
Comentarii
Etapa falimentului se caracterizează prin proasta
funcţionare şi prăbuşirea tuturor structurilor: criză financiară, industrie
deficitară pe pragul prăbuşirii, epuizarea resurselor naturale, agricultură
ramasă în urmă şi dezorganizată, planificare şi conducere ineficiente, cultul
personalităţii, nepotism, parazitismul elitei conducătoare, atitudine
antiintelectuală şi antitehnică, regresia tehnicii, ştiinţei, artei şi
culturii, ideologie stalinistă rigidă şi anacronică, respingerea reformelor,
continuarea reprimării populaţiei, politică externă nerealistă.
Falimentul
sistemului, provoacă suferinţe grele populaţiei, datorită lipsurilor în
aprovizionarea cu alimente, căldură, apă caldă, gaze, curent electric,
problemele transportului, nerespectarea drepturilor omului, etc.
Criza financiară.
În 1981, România nu este în stare să plătească
nici măcar dobânzile pentru datoria externă - de peste 10 miliarde USD
Ulterior, reuşeşte să treacă la o balanţă comercială excedentară, prin
forţarea exportului, cu preţul "licitării"bunurilor ţării, distrugerea
accelerată a economiei, provocarea de mari suferinţe populaţiei.
Comerţul extern
Masivul deficit comercial extern cu ţările apusene
şi împrumuturile din băncile străine, din anii 70, duc la îndatorarea ţării.
Comerţul cu ţările în curs de dezvoltare scade, mai ales din cauza războiului
dintre Irak şi Iran, oprind aprovizionarea cu petrol iranian.
România lărgeşte
comerţul cu Uniunea Sovietică, comerţul cu ţările socialiste reprezentând mai
mult de jumătate din valoarea totală a comerţului exterior.
Vestul acuză
România de practici comerciale inacceptabile, opunerea la reforme economice,
şi încălcări grave ale drepturilor omului. În 1988, Statele Unite suspendă
statutul naţiunii celei mai favorizate, iar în 1989 Comunitatea Economică
Europeană refuză să semneze un nou acord comercial cu România.
Producţia industrială
Industria grea şi constructoare de maşini continuă
să fie partea preponderentă. Produsele industriei uşoare constituie numai un
sfert din valoarea producţiei industriale totale.
Creşterea producţiei
industriale, sub regimul comunist, este impresionantă. România este printre
primele 10 ţări din lume în ceea ce priveşte producţia de oţel pe cap de
locuitor. Este o mare exportatoare de maşini unelte, locomotive şi material
rulant, utilaj petrolier, produse petrochimice, etc. S-au făcut paşi
importanţi în desvoltarea industriei aeronautice, construcţiilor navale,
automatizare şi calculatoare.
Din păcate, această uriaşă industrie, în
amsamblul ei, este deficitară. Chiar înainte de a se construi, multe
intreprinderi industriale sunt planificate fără o bază informaţională solidă.
În multe cazuri nu se prospectează în mod realist sursa de aprovizionare cu
materii prime, costul utilajului industrial, cererea pe piaţă a produsului
finit. La aceasta se adaugă tendinţa gigantomană şi alte "sfaturi preţioase"
şi incompetente ale "Tovarăşului" şi a "altor tovarăşi" din conducere, care
modifică în mod abuziv planurile, contrar părerii specialiştilor.
O importantă
parte a forţei de muncă nu are o calificare corespunzătoare, provenind de la
ţară, mulţi fiind navetişti.
Motivaţia de a munci este redusă. Productivitatea
muncii este pe ultimul loc în Europa. În ultimul deceniu al regimului, se
resimte lipsa forţei de muncă. În afara proastei conduceri a unor
intreprinderi, trebuie să adăugăm conducerea centralizată, dezastruoasă, a
unei economii complexe şi diversificate, de către nişte birocraţi în veşnică
rotaţie, în parte incapabili.
Rezultatul: dificultăţi de aprovizionare cu
materii prime, la care ulterior se adaugă criza de energie, preţuri de cost
ridicate ale producţiei, dificultăţi de a găsi pieţe de desfacere, unele
produse fiind de calitate inferioară, iar altele trebuind valorificate pe
pieţe deja "saturate".
Multe produse se vând pe pieţele externe, în pierdere,
de dragul dolarilor, statele apusene învinuind România de "dumping". Utilajele
industriale, chiar dacă sunt importate din occident, cu restricţiile de import
ulterioare şi întreţinerea proastă, de-a-lungul anilor, devin desuete.
După
căderea regimului, mulţi "mamuţi idustriali" falimentari işi închid porţile,
devenind "monumente" rugininte ale gigantomaniei şi incapabilităţii conducerii
comuniste.
Resursele naturale şi poluarea mediului
Exploatarea nemiloasă a resurselor naturale şi
folosirea lor în economia falimentară, duc la spolierea fără rost a bogăţiilor
naturale ale ţării şi poluarea mediului.
Se apreciază că mai mult de un sfert
din pământul arabil suferă de eroziune. iar folosirea chimicalelor a crescut
aciditatea solului în multe locuri.
Industrializarea intensă şi irigarea
terenurilor agricole cresc consumul de apă, ajungând la limita rezervelor şi
creind lipsuri în aprovizionarea cu apă.
Din cauza epuizării rapide a
combustibililor fosili, se trece la import masiv de gaz metan, petrol, cărbune
cocsificabil. Se importă 80% din minereul de fier şi, contrar prevederilor
privind suficienţa rezervelor interne, se continuă importul suplimentar de
metale neferoase: cupru, zinc, plumb.
În urma activităţilor industriale, de
exploatare a resurselor minerale şi folosirea substanţelor chimice în
agricultură, pe zone întinse se constată poluarea mediului înconjurător: aerul,
apa, solul.
Agricultura
Sectorul agricol este mult slăbit, cu ţărani fără
motivaţia de a munci. Irigaţia este îngrădita din cauza lipsei de curent
electric şi apă. Criza economică, care a împiedicat investiţiile pentru
modernizarea agriculturii şi creşterea centralizării administrative, sunt
motive în plus pentru stagnarea sectorului agricol, producţia la hectar fiind
pe locul 20 în Europa.
La mijlocul anilor '80, Ceauşescu recunoaşte, că
loturile individuale ale membrilor CAP plus ţăranii particulari, deşi deţin
numai 12% din suprafaţa arabilă, contribuie cu 40-50% din producţia naţională
de carne, lapte, legume şi fructe. "Concluzia" este îngrădirea acestui tip de
producţie şi canalizarea forţei de muncă agricolă spre "producţia socialistă"!
Introducerea cotelor obligatorii către stat, care se plătesc cu o treime din
preţul pieţei, scade şi mai mult motivaţia. Realizarea planului de
sistematizare a satelor ar fi erodat mai mult baza de producţie agricolă, prin
îndepărtarea oricărui stimulent de a produce şi înstrăinând şi mai mult
ţărănimea.
Sistematizarea satelor
Pe motivul recuperării terenului agricol,
Ceauşescu lansează această acţiune, care urma să distrugă satele "neviabile",
reprezentând cam jumătate din cele 13.000 de localităţi rurale.
Era vorba de
construcţia unor blocuri mici, fără canalizare, ţăranii fiind deposedaţi de
loturile individuale, întrerupând viaţa tradiţională de la ţară.
Pe lângă
grava disrupţie socială şi culturală pe care l-ar fi produs, planul necesita o
investiţie financiară exorbitantă.
Deasemenea, ar fi afectat multe aşezări
străvechi maghiare şi germane, ceea ce declanşează protestul acestor
minorităţi, cu ecouri în străinătate.
Din fericire, "sistematizarea satelor" a
putut fi realizată doar în mică măsură, din lipsă de fonduri.
Programul de austeritate
Obsedat de achitarea datoriilor, Ceauşescu impune
un program de reducere drastică a importurilor şi creşterea maximală a
exporturilor, în dauna aprovizionării interne .
Restricţiile de import lezează
şi intrepriderile cu utilaj tehnic modern prin lipsă de piese de schimb,
frânarea ţinerii pasului cu noutăţile tehnice.
"Raţionalizarea" alimentelor,
combustibilului, electricităţii şi a altor produse, produc lipsuri şi grele
suferinţe populaţiei. În faţa magazinelor, prost aprovizionate, se constituie
lungi cozi.
În sectorul energetic se introduce disciplina militară, încălzirea
şi apa caldă sunt oprite majoritatea timpului, furnizarea curentului electric
se face cu întreruperi.
Circulaţia autovehicolelor este mult restrânsă (mai
ales iarna). România ajunsese ţara cu cel mai scăzut nivel de trai din Europa.
Politica demografică
Deşi s-au făcut numeroase înlesniri mamelor şi
familiilor cu copii, natalitatea este în scădere. Toate măsurile draconice ca:
interzicerea avorturilor, a folosirii contraceptivelor, controlul ginecologic
al femeilor în întreprinderi, taxele de celibatar, îngreunarea divorţurilor,
coborârea vârstei de măritiş la 15 ani, etc., duc doar la o creştere temporară
a natalităţii, scăzând apoi mult sub cifrele planificate. În schimb, creşte
mortalitatea infantilă şi maternă.
Condiţiile de viaţă austere descurajează
cuplurile, care fac tot posibilul să scape de sarcina nedorită. Avorturile
ating cifre foarte ridicate, dintre care un număr important se efectuează cu
mijloace empirice, ducând la complicaţii, cu pierderea vieţii multor femei
tinere.
Sănătatea poporului
Este afectată, din cauza: declinului asistenţei
medicale, malnutriţiei, poluării, fumatului excesiv şi alcoolismului.
Învăţământul
Suferă din cauza lipsei de entuziasm a unei
importante părţi a personalului, greutăţi în obţinerea revistelor de
specialitate străine, lipsa de material didactic, îndoctrinare.
Numărul
studenţilor scade, din lipsă de fonduri.
Elita conducătoare
În anii '80, din cei peste trei milioane si
jumătate de membri ai PCR, 80% sunt de origine muncitorească sau ţărănească.
Ceauşescu duce o viaţă de rege neîncoronat, având numeroase palate şi castele,
când călătoreşte se iau măsuri de securitate speciale, iar traficul rutier se
opreşte până când trece convoiul maşinilor de lux.
Aproximativ 10.000 de
persoane constituie elita politică (nomencalatura centrală). Ceauşescu se
înconjoară de oameni care îl preamăresc, instalează membrii propriei sale
familii în cele mai importante funcţii de partid şi de stat.
De remarcat că
membrii elitei conducătoare locuiesc în locuinţe somptuoase, au maşini de lux,
paznici, se aprovizionează cu alimente şi obiecte de lux din magazine
exclusive, au un spital şi alte servicii speciale. Aceşti birocraţi, unii
needucaţi, antiintelectuali, antitehnocraţi, adversari ai schimbării, sunt
direct implicaţi în scăderea drastică a condiţiilor de trai şi represiunea
culturală.
Cultul personalităţii şi nepotismul
Cultul personalităţii atinge culmi de necrezut. "Geniul
din Carpaţi", care se naşte odată la câteva secole, este asemuit lui Ştefan
cel Mare, preamărit de poeţi, personajul omniprezent al mijloacelor de
informaţie.
Fuziunea organelor de partid şi de stat permite lui Ceauşescu să
controleze, direct, multe din prerogativele Marii Adunări Naţionale, a
Consiliului de Stat, a Consiliului de Miniştri, a Comitetului de Stat al
Planificării şi alte organe guvernamentale.
Numirea membrilor de familie, în
importante poziţii de partid şi guvernamentale, atinge asemenea proporţii,
încât observatorii occidentali utilizează termenul de "socialism dinastic". Î
n
1989, cel puţin 27 rude de al lui Ceauşescu, deţin funcţii importante în
aparatul de partid şi de stat. Elena Ceauşescu este numită în Comitetul
Central, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie şi alte funcţii.
Fratele lui Ceauşescu, Ilie, este şeful Consiliului Politic Superior al
Armatei, băiatul, Nicu, secretarul Uniunii Tineretului Comunist, ş.a.m.d.
Atitudinea antiintelectuală şi antitehnică
Campania antiintelectuală, începută încă din anii
'70, se manifestă prin criticarea intelectualilor pentru atitudinea lor
burgheză şi intelectualistă. Procentul intelectualilor din PCR scade simţitor.
Mii de intelectuali ocupaţi în cercetare sau administraţie sunt trecuţi la
munca "productivă".
Scriitorii şi artiştii sunt acuzaţi că nu proclamă
ţelurile şi marile înfăptuiri ale socialismului şi nu ajută la crearea omului
socialist de tip nou. Uniunea scriitorilor epurează membri care nu sunt
dedicaţi ideologiei şi patriotismului.
Sistemul politic are monopolul
informaţiei. Mijolacele de informaţie în masă sunt puse sub un control strict,
vizitele jurnaliştilor în străinătate mult restrânse, iar jurnaliştilor
străini deseori li se refuză viza de intrare în ţară. Restricţia importării
documentaţiei ştiinţifice şi tehnice, reducerea drastică a legăturilor
cultural-ştiinţifice cu străinătatea, opunerea la introducerea largă a
calculatoarelor, sunt numai câteva exemple, care contribuie la rămânerea în
urmă şi izolarea României.
Politica externă
România continuă să-şi reafirme politica de
independenţă şi neamestec în treburile interne, respingând "Doctrina Brejnev".
Ignorează boicotul sovietic al Jocurilor Olimpice din Los Angeles din 1984.
Deşi adversar declarat al reformelor lui Gorbaciov, Ceauşescu este nevoit,
până la urmă, să apeleze la Uniunea Sovietică - care redevine unul din
partenerii comerciali importanţi ai României.
Securitatatea
Serviciile secrete, generos retribuite, nemiloase
şi eficiente, raportate la numărul populaţiei sunt cele mai mari dintre
statele comuniste. Cu violarea drepturilor constituţionale, cetăţenii pot fi
urmăriţi, convorbirile telefonice interceptate, agenţii de securitate pot
pătrunde în locuinţe sau birouri şi să aresteze pe cei suspectaţi de
necredinţă faţă de regim.
În plus, Ceauşescu controlează direct trupe de
securitate speciale, un fel de "gardă de palat", cu un efectiv de 20.000
ostaşi.
Fiind comandantul suprem al armatei, propovăduie participarea în masă
la "războiul întregului popor", ceea ce duce la deprofesionalizarea armatei
regulate.
Politica de emigrare
La mijlocul anilor '70, Statele Unite, Germania de
Vest şi Israelul protestează în legătură cu politica de îngrădire progresivă a
emigrării.
Regimul încearcă să oprească emigrarea cetăţenilor productivi prin
mijloace variate de intimidare. Cei ce depuseseră cerere de plecare sunt
şicanaţi, trecuţi la munca de jos sau demişi, alţii - interogaţi şi urmăriţi
de securitate.
Fiind îngrijorat de soarta cetăţenilor români de origine
germană, cancelarul Helmuth Schmidt vine la Bucureşti şi negociază un plan de
cumpărare a aprobărilor de emigrare.
Între 1978-1988, emigrează în Germania
peste 10.000 persoane anual, contra unei plăţi de câteva mii de USD de
persoană.
Politica etnică
Se duce o campania de asimilare a minorităţilor.
Schimbarea denumirilor maghiare şi germane cu denumiri româneşti, revizuirea
cărţilor de istorie cu ignorarea eroilor minorităţilor, restrângerea
publicaţiilor şi suspendarea programelor de televiziune în limbile respective,
duc la tensionarea relaţiilor cu Budapesta.
Un mare număr de maghiari părăsec
ţara, declanşând mari demonstraţii împotriva lui Ceauşescu la Budapesta. În
1989, Ungaria depune o plângere oficială la Comisia pentru Drepturile Omului
de la Organizaţia Naţiunilor Unite din Geneva, acuzând România de violarea
grosolană a drepturilor fundamentale ale omului. Rezoluţia Comisiei cheamă la
investigarea învinuirilor aduse României.
Nemulţumirea muncitorilor
Salariile mici, penalizarea muncitorului pentru
neîndeplinirea planului fabricii (ce nu depindea de el), condiţiile de lucru
neprielnice, lipsa de bunuri de larg consum, au drept rezultat demoralizarea
salariaţilor şi o productivitate redusă. Muncitorii mai vechi încep să-şi
exprime nemulţumirea cu salariile, cerând o legătură mai strânsă cu
productivitatea individuală. Se înmulţesc exprimările cu privire la împărţirea
inechitabilă a resurselor, vizând condiţiile speciale ale elitei conducătoare.
În 1977, minerii de pe Valea Jiului declară grevă - din cauza lipsei de
aprovizionare cu alimente şi pensionare forţată cu alocaţie redusă.
În 1987,
la Braşov au loc demonstraţii şi tulburări, însoţite de arderea portretelor
lui Ceauşescu, provocarea de pagube la consiliul popular şi sediile partidului,
jefuirea alimentelor din magazinele rezervate forurilor conducătoare.
Căderea regimului
În noiembrie 1989, la al 14-lea Congres al PCR,
Ceauşescu este reales în "unanimitate" ca prim secretar al partidului. Pare că
regimul este stabil şi că România va rămâne ultima ţară comunistă din Europa,
dar sub aspectul aparent liniştit, majoritatea populaţiei este potrivnică
regimului.
Evenimentele din Timişoara vor fi scânteia declanşării revoluţiei.
Răsturnarea regimului, în decembrie 1989, devenise posibilă datorită profundei
nemulţumiri a poporului (pe plan intern) şi prăbuşirii blocului comunist (pe
plan extern).
Din păcate, eşecul modelului ceauşescian al "societăţii
socialiste multilateral desvoltate", a produs mari suferinţe poporului şi va
afecta multe generaţii în viitor.
←Capitolul 4. Decăderea
Încheiere→
