AMINTIRI DIN ROMÂNIA SOCIALISTĂ / Dr. Gheorghe Rafael-Ştefănescu

 
Prefaţă

Capitolul 1. Primele amintiri

Capitolul 2. „Jaful

Capitolul 3. „Înflorirea

Capitolul 4. Decăderea

Capitolul 5. Falimentul

Încheiere

Cuprins

 

Despre Autor (biografie)

Note de lectura - recenzie H. Hauptmann, Virtual Arad


Scrie-mi!


Cumpără cartea:

E-book:

Google Nook Sony Reader

B&N IB

Ediţia cartonată $17: Lulu   


Linkuri:

"Orizonturi roşii" Ion M. Pacepa
Vasile Paraschiv, dizident
Comunismul in Romania
Memoria.ro
Comunism.ro
Fenomenul Pitesti.ro
Crimele Comunismului.ro

Bloguri

În linie dreaptă
Teacheru
Dreapta
Tismăneanu (blog)  FB

Video:

"Comunism pe burta goală" (Realitatea TV)
(22 clipuri)

"Amintiri din Epoca de Aur":
I. Tovarăşi, frumoasă e viaţa!
 1   2   3

II. Dragoste în timpul liber
 1   2

"Lumea pierduta a comunismului" (BBC):
1. Germania de Est
2. Cehoslovacia

3. ROMANIA

"Condamnaţi la fericire" - Experimentul comunist in România
1   2

Google B 1 Google B 2 Scribd Wikisource Libris.ro  Kindle

←Capitolul 1. Primele amintiri            Capitolul 3. „Înflorirea”

 

Capitolul 2. „Jaful”
(1947 – inceputul anilor '50)

|

Gospodăria

Noul guvern nu a mai permis arendarea pământului, fiind obligaţi să-l lucrăm în regie proprie. Spre bucuria mea, curtea s-a umplut cu animale (câte o pereche de cai, boi şi vaci; păsări aveam şi înainte) şi câţiva “muncitori agricoli” salariaţi, care lucrau pământul arabil, livezile şi aveau grijă de gospodărie. Îi însoţeam deseori la munca câmpului şi m-am împrietenit mai ales cu unul din ei, Bade Laie, ţăran sărac fără pământ, însurat, fără copii, foarte inteligent, destoinic şi cu bun simţ, care lucrase la noi şi înainte. De multe ori îl vizitam acasă, unde îşi înjghebase o gospodărioară frumuşică. M-a impresionat felul cum soţia, Nana Veronica, avea grijă de animalele din curte (păsări, purcei, capre, căţel), cu care vorbea ca şi cum ar fi copiii ei, iar animalele erau blânde şi o ascultau de parcă înţelegeau tot ce spunea.

Jefuiţi

Într-o seară, după cină, pe la ora opt, s-a deschis uşa casei noastre şi au intrat cinci bandiţi, o parte mascaţi, înarmaţi cu pistoale şi cuţite, au tras perdelele, au legat-o pe mama şi pe cei doi bătrâni de scaune. În timp ce bătrânii se văitau şi plângeau, mama şi cu mine am rămas liniştiţi. Şeful bandei m-a luat de mână să-i arăt unde sunt banii şi bijuteriile. Ca să-i îmbunez, le-am oferit macheta din alamă, a unui tun din primul război mondial, primit cadou de către tatăl meu dela soldaţii pe care i-a instruit la mitraliori, dar m-au refuzat. Ştiind că mama ţine valorile în dulap, le-am indicat dulapurile. În continuare, am însoţit tot timpul pe şeful bandei, care părea un om sigur pe sine şi liniştit. Timp de 3 ore au cotrobăit şi au luat tot ce au vrut: bani, bijuteriile mamei, lenjerie, maşina de cusut, etc. Se pare că veniseră cu un camion, staţionat pe un teren viran în spatele grădinii. La urmă au încercat s-o şantajeze pe mama să divulge unde a ascuns eventualele valori care bănuiau că le-ar mai avea, spunându-i că dacă nu va mărturisi, ne vor lua cu ei. Atunci am început să-l rog pe şeful bandei să nu ne omoare. Până la urmă, ne-au încuiat în casă şi au plecat. Deşi bandiţii au fost prinşi, după o jumătate de an şi torturaţi de către poliţie, majoritatea lucrurilor nu au mai fost recuperate.

Seceta

După doi ani consecutivi de secetă (1945, 1946), anul 1947 a fost marcat de foamete, care a atins în special Moldova. În urma unei acţiuni organizate, copii din Moldova calamitată s-au adăpostit la familii din zonele neafectate. Noi am adăpostit o fetiţă din judeţul Dorohoi. Într-o zi a intrat în curtea noastră un moldovean şi a cerut ceva de mâncare. Mama i-a aşternut un prosop pe masa din curte, i-a pus în faţă o oală de lut plină cu lapte bătut, o jumătate de pâine (pâine de ţară, coaptă la cuptor, cântărind câteva kilograme), cană, polonic şi cuţit, să mănânce pe săturate, şi şi-a văzut de treburile gospodăriei. Când s-a întors, spre stupefacţia dânsei, omul mâncase tot ce ea îi dăduse!

Reforma monetară

În comerţ lipseau alimentele de bază. În loc de zahăr mama făcea sirop din sfeclă de zahăr. Ulei se obţinea mai uşor din floarea soarelui, sau seminţe de dovleac. Portocală am văzut prima dată la vârsta de 12 ani, iar banană - la vârsta de 25. În 1947, se ajunsese la hiperinflaţie, valoarea banilor deteriorându-se cu repeziciune. Guvernul a realizat prima reformă monetară. Fiecare familie putea să schimbe în lei noi doar o anumită sumă (destul de mică). Au fost oameni care au ars saci cu bani. Imediat după reformă, comerţul a "lâncezit", populaţia întregii ţări dispunând de puţine lichidităţi monetare, iar producătorii se abţineau să aducă marfă la piaţă, temându-se că vor fi obligaţi s-o vândă sub valoarea ei reală. Ca să facă faţă cheltuielilor curente, mama a trimis la piaţa din Deva vreo două căruţe cu mere (asaltate de cumpărători). În continuare, s-a trecut la înfăptuirea naţionalizării principalelor mijloace de producţie, a băncilor, imobilelor etc.

Prigoana

Concomitent, s-a pornit prigoana împotriva membrilor partidelor de opoziţie şi a "exploatatorilor". Arestările (nelegale, fără mandat de arestare) curgeau lanţ, fiind reţinuţi chiar şi oameni pentru motive neclare pentru noi. La 30 decembrie 1947 eram în tren în drum spre matuşa mea din Arad. O duduie din compartiment a început să se lamenteze că a auzit o veste care nu i-a plăcut: regele a abdicat. Prigoana a continuat cu intermitenţe, de-a-lungul întregii epoci de dominaţie comunistă.

Bancuri

Deşi aspru pedepsite, bancurile politice aveau o largă circulaţie.

  • Doi cetăţeni conversează:
    - În câte categorii se poate împărţi populaţia României?
    - În trei: cei care au fost la închisoare, cei care sunt la închisoare şi cei care vor fi la închisoare.

     

  • Altă conversaţie:
    - Care sunt cele mai periculoase bancuri politice?
    - Cele de 10/5.
    - Nu înţeleg ce vrei să spui.
    - Adică 10 ani de muncă silnică pentru cel care îl povesteşte şi 5 ani pentru cei care-l ascultă.

     

  • O babă vede o coadă mare şi întreabă:
    - Ce se dă?
    - Au sosit ceasuri din URSS.
    - Atunci stau şi eu. Pe al meu îl recunosc şi dintr-o mie!

Activităţi culturale şi de propagandă

Îmi aduc aminte de sărbătorirea zilei de 7 noiembrie, ziua victoriei "Marii Revoluţii Socialiste (bolşevice)" din Rusia. Începând din 1 noiembrie, în fiecare seară era câte un eveniment cultural (de la care eram nelipsit): filme sovietice aduse de “caravană” (cu generator de curent), piese de teatru, tragere la ţintă cu armele de vânătoare, retragere cu torţele, etc. Se scandau lozinci: “Ana, Luca şi cu Dej, au băgat spaima’n burgezi!”, “Cu Partidul nostru-n frunte, spargem munte după munte!”

Propaganda comunistă lucra din plin. Se expuneau grafice cu creşterile planificate ale producţiei de curent electric, oţel, etc. Se preamărea eroismul şi viaţa fericită a omului sovietic. Ştiinţa şi tehnica sovietică erau cele mai avansate din lume, majoritatea oamenilor de ştiinţă şi a inventatorilor erau ruşi.

În schimb, “modul de viaţă american”, “imperialiştii americani”, “aţâţătorii la război”, erau aspru criticaţi, defăimaţi, caricaturizaţi.

Adevărul este că mulţi cetăţeni erau nemulţumiţi de regim. În special intelectualii şi oamenii mai înstăriţi, dar şi mulţi ţărani. Se vorbea că va fi război şi vor veni americanii.

Aveam un vecin care tocmai îşi construise o casă nouă. Mama mi-a povestit că i-a declarat că nu i-ar părea rău să-i bombardeze casa nouă şi s-o distrugă până-n temelii "numai să vină americanii şi să ne scape de comunişti". La acestea s-a adăugat şi campania de defăimare a lui Tito, apoi condamnarea "atrocităţilor" săvârşite de americani în Coreea, sprijinul ţărilor frăţeşti şi solidaritatea oamenilor muncii cu lupta dreaptă a poporului coreean.

Suferinţele mamei

Secretarii de partid care s-au succedat în comună erau oameni simpli, fără prea multă şcoală, care se străduiau din răsputeri să traducă în viaţă "ascuţirea continuă a luptei de clasă", propovăduită de către Stalin.

Mama, văduvă vârstnică, bolnavă şi fără multă experienţă de viaţă, a fost etichetată chiaburoaică şi prigonită fără încetare. I s-au stabilit cote obligatorii către stat (pe preţuri de nimic) mai mari decât recolta, astfel că pentru a face faţă obligaţiilor, era nevoită să cumpere produse pe piaţa liberă. I s-a expus caricatura la gazeta de perete. I s-au intentat procese pe motive imaginare: că pe truchiul prunilor cresc licheni; că borhotul de la fiertul ţuicii scurs intr-o groapă, ar putea, prin infiltrare, infesta apele râului; că a tăinuit cinci hectare de pământ, etc.

Când, la procesul judecat la Deva, mama a arătat că există o concordanţă perfectă între ceea ce este înscris la cartea funciară şi ceea ce a declarat, procurorul a argumentat, că deşi se pare ca actele sunt în regulă, totuşi trebuie să fie condamnată, fiindcă este o mare chiaburoaică. A fost condamnată la amenzi grele, încât pentru a acoperi plăţile a trebuit să vândă o casă.

Secretarul organizaţiei de bază se comporta ca regele neîncoronat al comunei. Într-o seară, fiind băut, a tras cu pistolul în direcţia unui flăcău. Tatăl flăcăului, ţăran sărac, care a protestat, a fost condus la postul de miliţie (între timp se desfiinţase poliţia şi jandarmeria) şi bătut la sânge de către secretarul de partid şi şeful de post. Plângerile lui ulterioare, depuse la Deva, au rămas fără efect.

Suferinţele mamei m-au afectat profund, mă intristau şi mă revoltau. Simţeam că este o mare nedreptate, dar eram neputincios. Sub influenţa celor auzite la şcoală, am început să înţeleg că de fapt ţara progresează şi regimul vrea să construiască o societate mai dreaptă, aşa că încet, încet am început să consider că suntem victimele nevinovate al unui proces pozitiv.

În cele din urmă, mama a fost deposedată de avere, şi în anul 1951 a plecat la Arad, la sora dânsei, să înveţe croitorie, iar eu - elev în clasa a 7-a - am rămas la internatul şcolii din comună. Predarea averii a fost o mare uşurare pentru mama şi pentru mine, considerând că de acuma putem intra în "rândul oamenilor", nemaifiind bogaţi.

Şcoala

Şcoala, şi mai ales ciclulul doi, a constituit pentru mine un eveniment de primă importanţă. Majoritatea profesorilor erau excepţionali. Severi dar drepţi, cu simţ pedagogic, pasionaţi de materiile pe care le predau, aveau chemare pentru meseria de profesor. De la ei am învăţat nu numai simţul datoriei şi cum să învăţăm, dar şi ce este omenia. Profesorul de botanică şi zoologie pretindea să avem un caiet cu rezumatele lecţiilor din carte, inclusiv desenele, să facem ierbar şi insectar. La fizică şi chimie, trebuia să citim lecţia care urma să se predea, să aducem materialele necesare şi să efectuăm experienţele descrise în carte, în faţa clasei. Profesorul de română ne-a îmboldit să facem primele compoziţii literare. Până astăzi mai ţin minte româna, matematica, fizica, ştiinţele biologice, pe care le-am învăţat la şcoala elementară.

Învăţam foarte bine şi exista o apreciere reciprocă între mine şi profesori. M-am împrietenit în special cu profesorul de ştiinţe naturale care, deşi foarte sever, mă aprecia foarte mult şi deseori mă prezenta ca model în faţa clasei. Uneori îl vizitam şi acasă, să mă ajute la clasificarea vreunei plante adunate pentru ierbar. Dimpotrivă, pe profesorii care nu erau bine pregătiţi, şi predau materia în mod sec şi neatractiv, nu i-am apreciat şi nici materiile predate nu le-am însuşit temeinic. De exemplu, istoria a început să-mi placă doar mulţi ani mai târziu.

La constituirea organizaţiei de pionieri, fiind conştient că din cauza situaţiei sociale nu am şanse să fiu acceptat, nici nu am înaintat cerere de primire. După ce mama nu mai poseda avere, la intervenţia profesorului de ştiinţe naturale am fost şi eu trecut în rândurile organizaţiei, cu o întârziere de doi ani.

Am simţit o bucurie deosebită, m-am prezentat cu cravata roşie legată de gât şi cu figura luminată în faţa mamei. Simţeam că s-a făcut dreptate şi eram hotărît să fac totul pentru construirea noii societăţi.

La şcoală eram un fel de vedetă, fiind primul la învăţătură, apreciat de profesori, în acelaşi timp în relaţii foarte bune cu colegii şi având mai mulţi prieteni. La alegerile organizaţiei de pioneri, a fost propus şef de unitate un coleg (băiat liniştit şi la locul lui), care făcuse un curs special pentru ocuparea acestei funcţii. La adunarea generală mai mulţi s-au opus propunerii şi au început să-mi scandeze numele. Până la urma am fost ales în unnimitate, împotriva indicaţiilor venite "de sus".

La invitaţia unui coleg (fiu de ţăran sărac lipit pământului), la un sfârşit de săptămână, am mers pe jos la Mada, satul lui natal. Era un sat de munte, la poalele unor stânci majestuoase, printre care râul Geoagiului a săpat chei adânci. Am rămas impresionat de natura sălbatecă şi de oamenii de munte săraci, care lucrau pământul şi creşteau vitele cu tehnici vechi de secole.

Este interesant că în ciuda tuturor nedreptăţilor şi deformarea realităţii, la care am fost martor, inclusiv suferinţele mamei, eram convins de superioritatea sistemului. Consideram că sacrificiul nostru este un aspect nedrept şi dureros, dar neînsemnat faţă de progresul societăţii.

Începuse campania pentru lămurirea ţăranilor să intre în gospodăria colectivă, dar cu toate eforturile, inclusiv recrutarea cadrelor din învăţământ pentru a-i convinge,majoritatea se opuneau ideii colectivizării.

A doua iubire

În timp ce lucram cu un grup de pionieri la confecţionarea unei gazete de perete, am colaborat cu mai multe fete. Spre uimirea mea, mai mulţi colegi mi-au transmis că una din fete, Lucia, a declarat că mă iubeşte: îi place cum arăt, cum mă comport, cum gândesc şi chiar numele îi pare frumos. Era fiică de profesori, fată frumoasă, drăguţă, deşteaptă şi voluntară, mai tânără decât mine cu doi ani. Această declaraţie neaşteaptată, a redeşteptat în mine acel sentiment de iubire pură şi profundă, cu respingerea ideii contactului fizic. Fiind o iubire mărturisită şi reciprocă, deşi ne întâlneam rar şi ocazional, ne priveam cu feţele zâmbitoare, luminate de afecţiune. Afundându-mi privirea în ochii ei, aceasta mă tulbura şi îmi dădea un sentiment de fericire intensă. Mai degrabă ea găsea motive să mă viziteze, deobicei cu o prietenă, invocând probleme pioniereşti. Această idilă mi-a luminat ultimii doi ani de şcoală, până când am părăsit comuna.

A doua reforma monetară

În 1952 a avut loc a doua reforma monetară. De data aceasta cetăţenii aveau dreptul să schimbe toţi banii pe care-i posedau, dar rata de schimb scădea progresiv cu suma. Astfel, familia sorei mele din Cluj, a avut ghinionul ca în ajunul reformei, să vândă casa unde locuiau. Cu banii primiţi la reformă, au cumpărat o pereche de pantofi, iar restul i-au folosit pentru traiul de zi cu zi. In continuare au locuit cu chirie.

Arestarea mamei

Dupa plecarea mamei la Arad, am fost chemat la cancelarie, unde mă aştepta şeful postului de miliţie, care m-a întrebat unde e mama. I-am răspuns că este la Arad şi la cererea lui i-am dat adresa.

La scurt timp, am primit o scrisoare de la mătuşa mea, în care îmi comunica că mama a fost arestată, nu se ştie pentru ce şi nici unde se află. Am fost profund afectat. Ştiam că nu s-a ocupat de politică, că este perfect corectă şi nu are nimic de ascuns. Nemaiavând avere, nu-mi puteam explica motivul arestării. Îmi făceam procese de conştiiţă de ce am transmis adresa ei din Arad, ca după aceea să ajung la concluzia că probabil puteam doar să întârzii evenimentul căci, oricum, miliţia i-ar fi dat de urmă.

N-am suflat o vorbă nimănui despre arestarea ei. Nu ar fi ajutat la nimic! Acest secret îmi apăsa greu sufletul provocându-mi stări de tristeţe, nelinişte şi insomnie.

A reapărut dupa 3 luni, înălbită şi îmbătrânită. Ne-a povestit că majoritatea timpului a fost închisă şi anchetată la Zlatna, cerându-i-se să mărturisească unde a ascuns aurul. Săraca, le-a spus că dacă ar fi avut aur, l-ar fi dat şi ar fi fost eliberată, aşa că, singura ei vină este că a respectat legile statului şi nu deţine aur.


Comentarii

Evenimente istorice şi politice

În 1946 începe războiul rece şi campania de defăimare a "imperialiştilor americani" apoi a lui Tito, în contrast cu preamărirea Uniunii Sovietice şi a culturii ruse. În februarie 1947 se semnează la Paris tratatul de pace cu aliaţii, care prevede, printre altele, respectarea drepturilor omului, incluzând drepturile politice, libertatea cuvântului, a religiei, dreptul de asociaţie, etc., pe care guvernul comunist nu le va aplica niciodată. Planul Marshal, pentru reconstrucţia economică a Europei, este refuzat de România, ca de altfel de către toate statele sub dominaţie sovietică, pe motivul că ar fi amestec în treburile interne.

În urma anunţării planului Marshal, expulzării comuniştilor din guvernele francez şi italian, şi constituirii blocului de vest, Stalin va institui un control complet asupra Europei de est. Se constituie Cominform-ul, organizaţie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, şi a partidelor comuniste ale ţărilor est europene, Franţei şi Italiei.

În 1947, în urma secetei, a jafului trupelor de ocupaţie, a plăţii despăgubirilor de război şi a inflaţiei, pentru prima dată după 100 de ani, Moldova suferă de foamete. În acest an se raportează un excedent de peste 100.000 decese, faţă de anul 1948. Se primeşte ajutor umanitar străin, în special alimente (mai ales din partea Statelor Unite). În decembrie, Regele Mihai este forţat să abdice (ameninţat de Groza şi Gheorghiu-Dej cu greva guvernamentală şi război civil).

În 1948 se proclamă Republica Populară Română şi se promulgă o constituţie de tip sovietic. În acelaş an, se produce ruptura sovieto-iugoslavă şi în partidele comuniste din blocul sovietic începe epurarea "titoiştilor", sau acelora care aprobă "calea naţională" de construire a comunismului.

În România, serveşte ca motiv pentru epurarea a 192.000 membri de partid (1949), închiderea, judecarea şi mai târziu executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu ("deviaţionist şi prieten al criminalilor de război").

”Jaful”

Reformele monetare

Prin reforma din 1947, statul acaparează practic toţi banii din circulaţie. Măsura aceasta este resimţită în special de către burghezia comercială şi industrială, care nu reuşise să părăsească ţara cu averile, dar sunt loviţi toţi aceia care posedă bani, în momentul când, pe neaşteptate, se anunţă reforma. Cum spunea unul din posturile de radio occidentale: “România şi-a jefuit propriul popor”. În 1952, se efectuează a doua reformă monetară, care loveşte în cei ce posedau numerar la data anunţării reformei. Cei ce deţin banii la CEC, benficiază de o rată de schimb mai bună.

Naţionalizarea

În 1948, Marea Adunare Naţională votează completarea naţionalizării băncilor, societăţilor industriale, miniere, de transport şi asigurare. Se naţionalizează şi bunurile imobiliare peste o anumită valoare. În 1951 statul controlează 90 % din industrie.

Confiscarea valutei şi metalelor preţioase

După legiferarea obligativităţii predării acestor bunuri, se porneşte o campanie de depistare a celor suspectaţi că ar deţine în mod ilegal valută, aur sau bijuterii ce depăşesc "necesarul" pentru uz personal. Se folosesc informatori şi se efectuează numeroase percheziţii şi anchetări în stare de arest. Se confiscă şi salbele cu “cocoşei” de la gâtul ţigăncilor nomade. Impozitarea particularilor Preconizându-se cooperativizarea, se stabilesc impozite grele pentru micii meseriaşi liber-profesionişti sau micii comercianţi. Până să fie forţaţi să intre în cooperative, vor vărsa sume uriaşe în visteria statului. In 1953, numai 14% din magazine mai sunt particulare.

Cote obligatorii din recoltă

Pentru a forţa ţărănimea să intre în gospodăriile colective, pe lângă alte măsuri, se stabilesc cote obligatorii din recoltă, plătindu-se o contravaloare bănească mult sub preţul pieţii. Aceste cote reprezintă majoritatea recoltei şi uneori chiar o depăşesc. Astfel, statul obţine majoritatea produselor agricole, pe preţuri de nimic. La începutul anilor 50, statul deţine toată bogăţia ţării.

Prigoana

În a doua jumătate a anului 1947, se declanşează prigoana împotriva membrilor partidelor de opoziţie. Numeroşi politicieni sunt arestaţi sau părăsesc ţara. Partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal sunt disolvate, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache sunt judecaţi sub acuzaţia că au complotat împotriva guvernului şi condamnaţi la închisoare pe viaţă. În 1956 se va anunţa că Iuliu Maniu a decedat în închisoare în 1953. La fel sunt epuraţi, din partid, foştii membri ai partidelor de opoziţie care au colaborat la preluarea puterii de către comunişti. Deşi constituţia acordă drepturi civile, politice şi recunoaşterea proprietăţii private, foarte curând autorităţile renunţă la separarea juridicului de executiv şi se înfiinţeaza Departamentul Securităţii Statului (Securitatea).

Printr-un act emis in 1949, indivizii consideraţi periculoşi pentru societate, pot fi pedepsiţi, chiar dacă abaterile nu sunt definite de către lege ca fiind "criminale". Se introduce sentinţa capitală pentru crime economice grave. Prigoana se extinde împotriva "exploatatorilor", unor intelectuali, celor suspectaţi că deţin valută sau difuzează bancuri politice. Prigoana face multe victime şi umple inchisorile şi taberele de muncă.

Cultura

Se rescrie istoria, accentuându-se marea contribuţie a Rusiei şi importanţa influenţelor slave. La şcoală, se introduce studiul obligatoriu al limbii ruse, se pune accentul pe ideologia comunistă, evidenţiindu-se totodată contribuţia esenţială a Rusiei şi Uniunii Sovietice la desvoltarea ştiinţei şi culturii. Legăturile culturale cu occidentul sunt rupte, scriitorii şi artiştii fiind obligaţi să îmbrăţişeze "realismul socialist". Biserica Ortodoxă devine o instituţie controlată de stat.

Reforme sociale

După preluarea puterii de către comunişti se efectuează o serie de reforme sociale importante, de care vor beneficia pături largi ale populaţiei.

Invăţământul obligatoriu şi gratuit

Deschide larg porţile şcolilor pentru toţi. Partidul Comunist vede educaţia ca o mare realizare a regimului, factor de importanţă capitală pentru crearea omului socialist de tip nou şi un mijloc de furnizare a forţei de muncă, necesară dezvoltării economiei. Are loc o creştere continuă a numărului cadrelor didactice la toate nivelele de învăţământ, cu scăderea ratei elevi/profesor.

Se acordă burse şi idemnizaţii pentru cei ce studiază. Se pune accentul pe primirea preferenţială a fiilor de muncitori şi ţărani în institutele de învăţământ mediu şi superior. Este nevoie de crearea unei intelectualităţi noi, devotate cauzei comuniste şi uşor de manipulat. Elita intelecualităţii vechi este eliminată. Mulţi işi pierd serviciile, sunt deposedaţi de avere, închişi, sau chiar ucişi. Cei care supravieţuiesc epurării, vor trebui să accepte supunerea şi cooperarea cu noul regim.

Lichidarea analfabetismului

În 1945, 27% din populaţie era analfabetă. Se iniţiaza o mare campanie de alfabetizare, analfabetismul fiind oficial "eradicat" în anul 1966.

Asistenţa medicală gratuită

Constituie un mare progres pentru îmbunătăţirea sănătăţii poporului. Accesibilitatea la asistenţa medicală este îmbunătăţită. Cu timpul, se va pune accentul pe lupta împotriva bolilor infectioase (malaria, poliomielita, sifilisul, tuberculoza), educatia sanitară a populaţiei, scăderea mortalităţii infantile şi creşterea expectanţei de viaţă.

Dreptul la muncă şi pensie de vârstă

Aceste drepturi sunt asigurate pe toată durata regimului. Practic, nu există şomaj.

Urbanizarea

În 1948 populaţia rurală reprezintă 76.6% din totalul locuitorilor ţării. Odată cu începerea industrializării, forţa de muncă disponibilă de la ţară (mai ales tinerii) începe să fie absorbită de intreprinderile în plină dezvoltare din oraşe, unde câştigul este mai bun. Aceasta va duce la creşterea populaţiei oraşelor, creindu-se aglomeraţie şi probleme de spaţiu locativ.

 

←Capitolul 1. Primele amintiri          Capitolul 3. „Înflorirea”→

   Share 

 


amintiridinromania.com   © 2005-2011 Gheorge Rafael Stefanescu