AMINTIRI DIN ROMÂNIA SOCIALISTĂ / Dr. Gheorghe Rafael-Ştefănescu

 
Prefaţă

Capitolul 1. Primele amintiri

Capitolul 2. „Jaful

Capitolul 3. „Înflorirea

Capitolul 4. Decăderea

Capitolul 5. Falimentul

Încheiere

Cuprins

 

Despre Autor (biografie)

Note de lectura - recenzie H. Hauptmann, Virtual Arad


Scrie-mi!


Cumpără cartea:

E-book:

Google Nook Sony Reader

B&N IB

Ediţia cartonată $17: Lulu   


Linkuri:

"Orizonturi roşii" Ion M. Pacepa
Vasile Paraschiv, dizident
Comunismul in Romania
Memoria.ro
Comunism.ro
Fenomenul Pitesti.ro
Crimele Comunismului.ro

Bloguri

În linie dreaptă
Teacheru
Dreapta
Tismăneanu (blog)  FB

Video:

"Comunism pe burta goală" (Realitatea TV)
(22 clipuri)

"Amintiri din Epoca de Aur":
I. Tovarăşi, frumoasă e viaţa!
 1   2   3

II. Dragoste în timpul liber
 1   2

"Lumea pierduta a comunismului" (BBC):
1. Germania de Est
2. Cehoslovacia

3. ROMANIA

"Condamnaţi la fericire" - Experimentul comunist in România
1   2

Google B 1 Google B 2 Scribd Wikisource Libris.ro

←Capitolul 2. „Jaful                         Capitolul 4. Decăderea

 

Capitolul 3. „Înflorirea”
(Începutul anilor '50 – mijlocul anilor '70)

|

Cu domiciliu obligatoriu la Aiud

În aprilie 1952, la scurt timp după eliberarea ei din închisoare, m-a vizitat mama la şcoală, anunţându-mă că trebuie să părăsim comuna în decurs de 24 ore, fiind trimisă cu domiciliu obligatoriu la Aiud.

Prima mea reacţie a fost să mai rămân încă 2 luni la internat, ca să termin clasa, dar mi-a arătat că şi numele meu figura pe somaţia care o primise.

Am fost şocat! Nu mi-am închipuit că un elev premiant, apreciat de profesori şi colegi, dedicat regimului, şeful unităţii de pioneri, poate fi trimis cu domiciliu obligatoriu în Aiud. Nedreptatea m-a întristat profund, dar în acelaşi timp mi-a întărit hotărîrea neclintită de a lupta cu toate vicisitudinile şi a reuşi în viaţă.

Astfel, a doua zi am părăsit comuna, cu ceea ce am putut încărca într-o căruţă.

La Aiud ne-am prezentat la secţia "Spaţiu locativ", unde ni s-a spus că nu ne pot repartiza nimic. Spre norocul nostru, acolo am întâlnit un bărbat, care ne-a explicat că are doi copii mici şi deoarece soţia lucrează, a propus ca mama să facă menajul şi să aibe grijă de copii, contra adăpost şi hrană.

Buletinul mamei fusese ştampilat deasupra pozei cu iniţialele D.O. şi trebuia să se prezinte la miliţie în fiecare săptămână. Dupa câteva luni, mama cu greu mai rezista, cu mâinile ei dureroase şi deformate de artrita reumatoidă.

Între timp am descoperit în oraş o rudă îndepărtată care, impresionată de situaţia mamei, a obţinut de la funcţionara de la spaţiul locativ o cameră pentru noi (contra unui bidon de untură!).

După absolvirea şcolii elementare din Aiud, ştiam că nu am nici o şansă să fiu primit la liceu. M-am hotărît să urmez o şcoală profesională, dar am fost refuzat şi acolo.

O altă problemă era cea a existenţei. Mama nu avea nici un venit (pensia de urmaş de avocat a fost anulată) şi nici nu era aptă de muncă.

De remarcat că în primii ani, la Aiud, Bade Laie, fostul “muncitor agricol” în gospodăria noastră, ne-a vizitat de câteva ori, încărcat cu tot felul de alimente.

Aveam 14 ani şi simţeam că toate drumurile îmi sunt barate. Situaţia părea fără speranţă, dar făcând bilanţul sufletesc, am ajuns la concluzia că fiind sănătos şi în condiţie fizică bună, singura soluţie este munca. Munca pentru a ne câştiga existenţa, şi munca pentru a progresa. Vara am fost primit împreună cu alţi câţiva tineri de vârsta mea, la Gospodăria de stat, la adunatul borceagului (măzăriche) cosit.

Deşi lucram 10 ore pe zi, câştigam foarte puţin – 5 lei. Ni se spunea că norma era de un hectar de persoană, iar noi făceam mult mai puţin. Alimentele erau raţionalizate: pâinea, zahărul, uleiul se dădeau pe cartelă, iar cantităţile erau stabilite în funcţie de "categoria" muncii salariatului. Produsele de îmbrăcăminte şi încălţăminte se puteau cumpăra pe “puncte”, în limita totalului de puncte acordate. Un litru de lapte (la piaţă) costa un leu, un kilogram de carne 16 lei. Mama se scula la 4 dimineaţa să stea la coadă la Aprozar, unde se aducea marfă puţină şi de proastă calitate, dar foarte ieftină.

 

La recoltatul nuielelor

Spre toamnă, am lucrat la adunatul nuielelor de salcie pentru o cooperativă care producea împletituri din nuiele.Lucram pe malul Mureşului, în colaborare cu o pereche mai vârstnică, foşti comercianţi şi ei cu domiciliu obligatoriu.

Primeam 2 lei pe kilogramul de nuiele cojite şi uscate la soare. Era o muncă destul de plăcută. Nuielele se cojeau cu ajutorul unei sârme groase, oţeloase în formă de V, fixată de un ţăruş, care se înfigea în pământ.Nuiaua era strânsă între ramurile sârmei cu ajutorul mâinii stângi, în timp ce mâna dreaptă trăgea nuiaua cu putere, coaja crăpându-se în tot lungul ei.
Lucram la umbra desişului de lăstari şi din când în când mă bălăceam pentru câteva minute în Mureş. Câştigam 9-10 lei pe zi, pe perioada lucrului primind şi cartelă pentru pâine.

 

Muncitor la fabrică

Dupa terminarea sezonului de recoltare a nuielelor, cu ajutorul unei contabile care ne cunoştea, am fost primit ca “muncitor ucenic” la cooperativa “Oţelul”. Era o fabrică cu 300 muncitori, care producea bricege, cuţite, împletituri din sârmă şi alte produse.

Am fost repartizat la atelierul de întreţinere “să învăţ meserie”. După o lună am fost invitat la cabinetul tehnicianului, unde se afla şi responsabilul cu cadrele. Mi s-a explicat, că în conformitate cu codul muncii pot fi angajate numai persoane care au împlinit 16 ani, ori eu aveam numai 14. Totuşi, luând în considerare că sunt un băiat ascultător şi harnic, având de întreţinut o mamă bolnavă, ei sunt de acord să continui munca, dar oricine mă va întreba ceva să-i spun că sunt la practică. La început, ca “ucenic” trebuia să fiu primul în atelier, să fac focul, să ung lagărele axelor roţilor curelelor de transmisie, iar la plecare eram ultimul, după ce curăţam şpanul de pe maşinile-unelte şi măturam.

Cu muncitorii am avut relaţii foarte bune, cu toate că fiind cel mai mic, pe mine mă trimiteau să cumpăr ţigări, să aduc apă de băut, să le dau sculele la mână. Am fost apoi trecut la munca în serie - fabricarea discurilor de aruncat pentru sportivi, introduse recent în producţie. Dacă la început câştigam 250-300 lei, salariul s-a ridicat treptat la 350-450 lei. Eram mândru că lucrez cot la cot cu cei mari şi îmi câştig existenţa.

Din anul al doilea am început cursul de calificare la locul de muncă.

Am auzit că la liceu există cursuri fără frecvenţă şi m-am hotarît să încerc să mă înscriu. Îmi era frică că voi fi din nou refuzat, dar când m-am prezentat la secretariat în salopeta soioasă de muncitor, spunând că lucrez la "Oţelul", am fost înscris imediat, fără să mai fiu întrebat de originea socială şi situaţia părinţilor.

De-a-lungul anilor de liceu, trăiam tot timpul cu îngrijorarea ca voi fi "descoperit" şi drumul mi se va bara din nou.

Deşi lucram intens, nu simţeam prea mult greutatea muncii, cu excepţia schimburilor de noapte, când în zori simţeam că mi se închid ochii şi nu mă mai ţin picioarele. După terminarea cursului de calificare am fost numit controlor de calitate la linia de fabricare a secerilor, produs nou introdus. Salariul s-a ridicat la 800 lei (salariu considerat frumos în acele timpuri).

Ceea ce m-a frapat, a fost lipsa acelui entuziasm şi a conştiinţei muncitoreşti aşa mult trâmbiţate în presă. Practic, nu se abordau teme politice în timpul orelor de muncă. E drept că o mare parte a muncitorilor proveneau din mediul rural şi, deşi nu erau împotriva regimului, singurul lucru care îi interesa era să primească ceva mai mulţi bani. Tehnicianul ne-a explicat că din cauza investiţiilor masive în desvoltarea fabricii, salariile sunt mai mici. M-a dat de exemplu pe mine, care eram atunci în primul an de muncă, că deşi după munca depusă aş merita un salariu de 500 lei, primesc doar în jur de 300. Într-adevăr, fabrica era în plină expansiune: se introduceau noi produse în fabricaţie, se construiau hale noi pentru extinderea împletiturilor din sârmă (cea mai rentabilă secţie, care lucra cu deşeuri de sârmă, cumpărate de la uzina “Industria sârmei” din Câmpia Turzii).

Odată pe an eram invitaţi la adunarea generală, unde se făcea darea de seamă, urmată de o masă îndestulată, inclusiv jumătate de litru de vin bun de Aiud. Se împărţea şi câte un mic benficiu (câteva sute de lei de om). Uneori, muncitorii - cu acordul conducerii - cumpărau câte un porc de la un particular; porcul era sacrificat şi tranşat de către doi muncitori, în incinta fabricii. Carnea era vândută cu 14 lei kilogramul, iar proprietarul porcului stătea lângă cântar şi încasa banii.

 

Moartea lui Stalin

A fost un eveniment memorabil. Cultul personalităţii lui Stalin marca toate activităţile politice, culturale, sociale. Dispariţia bruscă a: "strălucitului teoretician", "marelui strateg", "eminentului om de stat", "conducătorului infailibil al Uniunii Sovietice şi al mişcarii comuniste mondiale", "tătucului nostru", care era cântat în ode, numele lui fiind scandat de mii de glasuri la mitinguri şi şedinţe, a creat un vid care nu putea fi umplut în curând. Unul din membrii Comitetului de partid din fabrică, om simplu, care cu greu era în stare să citească, plângea şi în timp ce lacrimile îi şiroiau pe faţă, se lamenta: "De ce tocmai el, părintele nostru, a trebuit să moară?"

Existau şi alte păreri. Mulţi sperau că după moartea dictatorului să fie schimbări în bine în politica internă şi internaţională, să scadă prigoana, să fie mai multă libertate.

Mama nădăjduia să se anuleze "domiciliul obligatoriu" şi să se mute la sora mea. Din păcate, numai după încă nouă ani (la împlinirea vârstei de 65 de ani), va fi abolită "legarea ei de glie".

 

"Distracţii" la fabrică

Noi care lucram “în acord” la produsele de serie, munceam cam fără întrerupere în timpul orelor de lucru, dar cei de la întreţinere, care lucrau “în regie”, se mai ocupau - înafara activităţii de producţie - şi de altele.

  • Un coleg, turnător de metale neferoase, a primit un transport de ploşti de apă turtite de la armată, spre a fi retopite. Spre uimirea mea am văzut câteva ploşti cu pereţii îndreptaţi, reveniţi la forma iniţială. Nu mi-a divulgat cum a reuşit să facă.
    Într-o zi l-am surprins că toarnă puţină apă într-o ploscă deformată, pune o bucăţică de carbid, înşurubează strâns capacul, pune plosca după o grămadă de cărămizi şi se îndepărtează în grabă.
    După un timp oarecare, s-a apropiat cu grijă de ploscă, care era umflată ca un balon şi a deşurubat capacul cu grijă, să elibereze acetilena sub presiune.
    Într-o zi s-a auzit o explozie puternică. Tehnicianul îngrozit, venit în fugă a constatat că explodase o ploscă, care se desfăcuse ca o floare şi zburase la vreo 15 metri.

 

  • În curtea fabricii erau şobolani, care uneori intrau şi în ateliere.
    Într-o zi, muncitorii au prins un şobolan într-o cuşcă-capcană şi nu ştiau cum să-l ucidă.
    Electricianul s-a oferit voluntar să-l electrocuteze.
    L-a atins cu o fază desizolată la capăt, dar nu s-a întâmplat nimic.
    Atunci a legat o fază de cuşcă şi cu cealaltă a atins şobolanul, care a căzut ca trăsnit. Leşul l-au aruncat lângă lada de gunoi.
    După o jumătate de oră, şobolanul “mort”, s-a ridicat pe picioare şi a fugit.

 

  • Iarna din 1953/54 a fost foarte grea.
    Unul din muncitori a inventat un dispozitiv de încălzire mobil: un tub de cupru, care se introducea în sobă, alimentat de la un mic rezervor de motorină.
    Tubul făcea în sobă o buclă expusă flăcării, unde se gazeifica motorina.
    Pentru a porni aparatul, se făcea preîncălzirea prin aprinderea unei mici cantităţi de cenuşă îmbibată cu motorină, într-o mică tăviţă montată sub tub, apoi gazele ţâşneau cu putere şi întreţineau flacăra.
    Debitul motorinei şi, consecutiv, intensitatea flăcării, se putea regla cu un mic robinet.
    Inventatorului i-a venit ideea năstruşnică să mai ataşeze încă un tub (legat de un mic rezervor de apă), care se unea cu tubul din sobă.
    Dupa teoria lui, apa fiind formată din hidrogen, care arde şi oxigen, care întreţine arderea, trebuie doar o temperatură suficient de înaltă ca să declanşeze reacţia. Se vede că nu cunoştea legile termodinamicii.
    Încălzirea cu motorină producea o flacără frumoasă şi puternică, dar când a deschis robinetul de la tubul cu apă, s-a produs o mică explozie, flacăra s-a stins şi capacul sobei a sărit.Încercări repetate au dat acelaşi rezultat.
    Contabila care ne vizitase în atelier, s-a mirat ce căldura plăcută este la noi şi l-a rugat pe inventator să încălzească puţin şi biroul unde lucra.
    După ce-i montase instalaţia şi soba se încinse, deşi le atrăsese atenţia să nu umble la robinetul al doilea, una din funcţionare, probabil din greşeală, a deschis apa.
    S-a produs o explozie care a dat jos capacul sobei (sobă masivă "canadiană").
    În momentul exploziei, unul din contabilii care scria, printr-o mişcare involuntară, a mâzgălit coala, iar contabila care vorbea la telefon a început să bâiguie cu accent ardelenesc: “A explodat, a puşcat, a explodat, a puşcat!”.
    S-a lăsat apoi o funingine neagră, forţând funcţionarii să-şi strângă hârţoagele şi să părăsească încăperea.
    Un lucrător, care tocmai se afla acolo, a relatat scena, spre marele haz al muncitorilor.

 

"Mirajul" bicicletei

Nu posedam ceas de mână, aparat de radio sau bicicletă, considerate atunci obiecte de lux.

Toţi banii îi dădeam mamei, în afară de o mică sumă (bani de buzunar). Timp de doi ani am strâns din această mică sumă, 800 lei, preţul unei biciclete marca MIFA, pe care visam s-o cumpăr. Mă gândeam ce bine o să fie să rulez acasă, de pe dealul unde era fabrica, fără să pedalez. Spre ghinionul meu, când realizasem suma necesară, bicicleta mult visată s-a scumpit la 1200 lei. Totuşi, banii mi-au prins foarte bine putând să scot un concediu fără plată, pentru a-mi pregăti bacalaureatul.

 

Elev la "fără frecvenţă"

Deşi ajunsesem la o poziţie frumoasă pentru vârsta mea, majoritatea eforturilor mi le-am concetrat în studiu, pentru absolvirea liceului. Apreciam în mod deosebit că am posibilitatea să urmez liceul. Era marele meu secret. Dintre materiile de studiu, mă pasionau ştiinţele exacte (matemetica, fizica, chimia, astronomia) şi ştiinţele biologice. Printre materiile obligatorii erau limba rusă, istoria URSS şi geografia URSS. Manualele, majoritatea traduse din limba rusă, erau destul de condensate, dar scrise raţional, cu materia prezentată sistematic şi logic.

În faţa mea se deschidea o lume nouă. "Descopeream" legile fizicii, chimiei, biologiei, ceea ce îmi dădea o mare satisfacţie. Nu învăţam în paralel din mai multe manuale, ci terminam o materie, apoi treceam la alta. Asta asigura continuitate în înţelegerea materialului. Însuşirea materiilor şcolare mă pasiona şi îmi dădea un oarecare sentiment de superioritate faţă de colegii de muncă.

Aveam doi prieteni care locuiau în vecinătate şi erau în aceeaşi clasă cu mine, însă la liceul cu frecvenţă la zi. Ei mă mai ajutau la înţelegerea materiei, mai ales la matematică. Ocupaţia principală, în timpul liber, era învăţătura. Nu existau prea multe distracţii care să-mi abată atenţia. Nu aveam radio, citeam ziarul în mod regulat, cu prietenii ne vizitam reciproc, ne plimbam prin oraş, vizionam câte un film, iarna ieşeam la săniuş sau patinam pe râul îngheţat.

Eram examinaţi de două ori pe an, din jumătatea fiecărei materii, în scris şi la unele şi oral, iar la sfâşitul anului se făcea media celor două semestre. Se mai întâmpla să mă prezint la examen cu câte o materie secundară incomplet pregătită, dar mă consolam că puteam îmbunătăţi rezultatul învăţând bine jumătatea cealaltă a materiei pentru semestrul următor.

Asfel am reuşit să termin liceul fără nici o corigenţă şi să iau bacalaureatul.

 

Student la medicină

Iată-mă la răscruce! După patru ani de muncă la fabrică, aveam în faţă posibilitatea de a merge la facultate. Deşi mă simţeam atras mai mult de ştiinţele exacte şi tehnice, având în vedere originea socială proastă, am ales medicina, gândind că o să întâmpin mai puţine greutăţi în acest domeniu decât la inginerie.

M-am pregătit asiduu pentru examenul de admitere, împreună cu unul dintre prieteni. Deşi eram conştient că şansele mele erau mici (erau peste 15 candidaţi pentru fiecare loc), în toamna anului 1956 am reuşit la examenul de admitere la Facultatea de medicină din Cluj. Spre surprinderea mea, prietenul meu nu a reuşit.

Bucuria mea era de nedescris. Tot mereu mă cuprindea euforia şi nu-mi venea să cred că sunt student. Spre norocul nostru, mama îşi recăpătase pensia de urmaş (340 lei pe lună).

 

Arestarea fiului gazdei

La Cluj am stat în gazdă la o unguroaică, cu un fiu necăsătorit de vreo 28 ani, al cărui vis era să ajungă regizor de film. Evenimentele din Ungaria, din toamna anului 1956, l-au prins într-o vizită la Budapesta. Deşi avea convingeri comuniste, s-a întors din Ungaria cu un ziar scos de forţele răsculate şi a făcut împrudenţa să-l arate câtorva prieteni apropiaţi. Pentru a se pune la adăpost de eventuale neplăceri, a pus ziarul într-un plic şi l-a dat spre păstrare unei bune prietene, zicându-i că sunt scrisori intime, care ar prefera să nu cadă în mâinile mamei.

În timp ce a fost invitat “la o filmare”, securitatea a descins la locuinţă. Am asistat la o percheziţie care a durat câteva ore, în care timp am fost însoţit de unul din agenţi chiar şi la toaletă.

Consecinţa: 5 ani de închisoare pentru el şi 2 ani pentru prietena care a păstrat ziarul.

 

Viaţa de student

În toamna anului 1957, ruşii au lansat primul satelit artificial al pământului (Sputnic). Citind regulat revista “Ştiinţă şi tehnică”, eram documentat cu principiile sborului spaţial. Eram entuziasmat. Consideram că este vorba de un mare progres tehnic şi de un eveniment foarte important în istoria omenirii. Întâietatea sovietică în întrecerea pentru cucerirea spaţiului cosmic, pleda pentru superioritatea sistemului socialist.

Clujul era oraş mare, cu o intensă viaţă culturală. Am început să frecventez spectacolele de operă şi să vizionez filme.

La facultate a trebuit să mă acomodez cu bogăţia de date ce trebuiau reţinute (mai ales la anatomie). Aveam inpresia că reţin datele mai greu decât alţii trebuind să repet materia de multe ori. Vorba profesorului: “Anatomia se învaţă de şapte ori şi se uită de şase ori”. M-am pus cu râvnă pe învăţat, anul întîi terminându-l cu note bune şi foarte bune. Anul doi l-am absolvit cu nota 10 la toate materiile.

 

La "inelat"

Verile lucram la pepiniera Gospodăriei de stat din Aiud, unde am învăţat inelatul puieţilor şi câştigam 27-28 lei pe zi.
Inelatul este operaţia de tăiere a lăstarilor laterali a puieţilor de 2-3 ani, lasând numai câţiva lăstari terminali pentru formarea coroanei.
Lăstarul se taie cu cosorul bine ascuţit, astfel încât să nu se lezeze trunchiul, dar nici să nu rămână ciot.
Norma era in jur de 300 de puieţi pe zi, rândurile fiind etichetate cu numele celui care le-a lucrat.
Orele de lucru erau dela 7 dimineata până la 7 seara, cu două ore pauză la prânz. Lucram deseori împreună cu prietenii mei din vecini.
Ajunsesem să tai lăstarii repede şi bine, fiind printre primii la terminatul rândurilor. Eram apreciat şi asta îmi dădea satisfacţie.
Era o muncă plăcută, glumeam, sporovăiam, la prânz scoteam din tolbă mâncarea pregătită de mama, apoi ne întindeam la umbră.
La capătul rândurilor lungi, era o tarla de porumb, cu ştiuleţii tocmai buni de copt. Am învăţat o metodă de coacere rapidă, pentru a nu fi observaţi de supraveghetorul care ne însoţea. După ce desfăceam ştiuletele, înfigeam în baza lui un mic beţişor ascuţit la capete, capătul celălalt înfingându-l în pământ, astfel că ştiuletele stătea vertical. De jur împrejurul ştiuletelui propteam iarbă uscată, apoi îi dădeam foc. Iarba ardea cu repeziciune şi porumbul ieşea mai mult "pârpălit" decât copt, dar era dulce şi gustos, iar coceanul îl aruncam departe în tarla.
Toată operaţia (inclusiv mâncatul) dura câteva minute şi supraveghetorul, care se afla la capătul celălalt al rândurilor, n-a prins niciodată de veste.

 

Un eveniment unic

În plin război rece, s-a anunţat, la Facultate, conferinţa unui profesor de psihiatrie din SUA.
Cu greu am găsit loc în amfiteatrul arhiplin.
Era pentru prima dată, că am văzut un "american" în carne şi oase.
Profesorul, de origine română, era un bătrânel simpatic şi simplu îmbrăcat, care vorbea destul de bine româneşte, dar cu accent străin şi uneori avea dificultăţi în găsirea expresiilor româneşti.
Tema prelegerii era incidenţa ridicată şi în creştere a tulburărilor psihice în SUA, faţă de morbiditatea relativ redusă în RPR. Cred că această tematică a constituit motivul aprobării conferinţei de către autorităţi.
La început a expus faptele prin fraze simple şi inteligibile, apoi a trecut la analiza factorilor favorizanţi a morbidităţii.
Dupa părerea sa, motivul principal al creşterii incidenţei tulburărilor psihice în SUA, era modul de viaţă american, cu veşnica ei competiţie stresantă.
"La noi – spunea el - sunt bogaţi şi sunt săraci. Bogaţii vor să-şi păstreze bogăţia şi să devină şi mai bogaţi. Săracii vor să supravieţuiască, să progreseze şi dacă se poate să devină şi ei bogaţi. Pe când la voi…toţi sunt săraci", a adăugat el zâmbind.
Reacţia la această ultimă afirmaţie s-a manifestat prin aplauze furtunoase ale auditoriului (ceea ce nu cred că era în intenţia organizatorilor).

 

Iubirea cea mare

La începutul anului doi, mergând pe stradă, am întâlnit-o pe Luci, iubirea mea din copilărie, cu care din când în când mai corespondam.
Fusese primită la Facultatea de filologie.
Avea 17 ani şi devenise o fată frumoasă, atrăgătoare, cu părul şaten, împletit, ochi căprui, sigură de sine.
Încă dela prima vedere, vechea mea iubire s-a reaprins cu putere.
Am invitat-o la operă şi a acceptat fără reţinere.
La insistenţele mele, am început să frecventăm în mod regulat spectacolele (mai ales opera). Deşi mi-a mărturisit că nu prea agrea opera, mă întovărăşea şi uneori mă învăluia cu priviri calde.
Întâlnirile cu ea mă tulburau. Mergeam pe stradă alături de ea şi nu-mi venea să cred că am alături de mine o fiinţă atât de încântătoare.
Priveam în ochii ei şi simţeam că o iubesc din adâncul sufletului. Adoram tot ce ţinea de ea: ochii, privirea uneori şăgalnică, zâmbetul, graţia mişcărilor, parfumul ei, părul, întreaga ei fiinţă.
Pluteam într-o mare de fericire. Imi făceam planuri de viitor.
Uneori simţeam pentru ea o puternică atracţie fizică, dar mă reţineam. Mă temeam că aş jigni-o şi aş lovi în profunzimea şi puritatea sentimentelor mele.
Nu eram oare nişte studenţi începători fără mijloace de susţinere?
În vacanţa de iarnă am vizitat-o la părinţi, care se pare că nu se opuneau legăturii noastre. La plecare, m-a condus până la poartă. Am simţit pentru ea o puternică atracţie şi am vrut s-o sărut dar s-a eschivat. Am fost profund dezamăgit.
În semestrul doi simţeam o oarecare răceală în comportamentul ei faţă de mine.
Într-o zi, unul dintre colegi mi-a spus ca într-o doară: "Am auzit că Luci se mărită". Am simţit un junghi în inimă.
Eram derutat, parcă nu-mi venea să cred. Stabilisem cu ea vizionarea unui film.
La întâlnire mi-a spus "Simt că explodez! Vreau să vorbesc cu tine".
Am încurajat-o să spună tot ce are pe suflet, şi atunci a început mărturisirea: "M-ai dezamăgit de la prima întâlnire, când te-am văzut în lodenul jerpelit şi hainele ponosite şi am stat la îndoială dacă să-ţi accept invitaţia.
Apoi eşti foarte timid. Recunosc că au fost momente în care, dacă aveai iniţiativa, lucrurile ar fi putut lua o altă întorsătură, dar tu ai persistat în timiditatea ta.
Acum doresc să nu ne mai întâlnim!"
Am simţit că se prăbuşeşte cerul! Totul s-a sfârşit! Frumosul vis s-a destrămat.
Simţeam o durere profundă. Mergeam pe stradă ca un lunatic.
Mi-am pierdut pofta de mâncare, am slăbit. Noaptea mă svârcoleam în pat şi mă gândeam intens la cele întâmplate.
Nu puteam înţelege cum îmbrăcămintea unui om (de care deobicei făceam abstracţie) poate fi mai importantă decât rezultatele obtinute în lupta pentru existenţă, statutul social, valoarea intelectuală, puritatea morală, sinceritatea şi profunzimea sentimentelor. Profunda dezamăgire în dragoste, m-a vindecat într-o oarecare măsura de timiditatea de care eram conştient că sufăr. Am înţeles că legătura sufletească trebuie împletită cu cea fizică, dar era prea târziu!
Încet, încet, mi-am revenit.
În relaţiile viitoare nu am mai suferit de iubiri platonice, am devenit mai agresiv, dar sufletul îmi era ars.
Mi-a încolţit îndoiala în legătură cu sinceritatea relaţiilor de dragoste şi niciodată nu am mai ajuns la intensitatea sentimentelor şi gradul de adorare din această iubire eşuată. La începutul anului trei, m-am întâlnit pentru ultima dată cu Luci, întâmplător, pe stradă. Mi-a aruncat o privire rece şi m-a întrebat insistent : "Spune-mi, încă eşti student?" "Da", i-am răspuns fără să-mi dau seama despre ce este vorba.

 

Exmatriculat

Evenimentele din Ungaria au dus la creşterea “vigilenţei” regimului şi s-au luat măsuri de prevenire a posibilelor tulburări studenţeşti. La începutul anului trei, în noiembrie 1958, în timpul lucrărilor practice la clinica medicală, unul din colegi mi s-a adresat exprimându-şi regretul că am fost dat afară. Văzându-mi nedumerirea mi-a explicat că numele meu este afişat la decanat. Întradevăr numele meu figura pe lista a opt studenţi exmatriculaţi din cauza “situaţiei economico - sociale a părinţilor”. A fost o lovitură cumplită. Acum am înţeles întrebarea pe care mi-a adresat-o Luci. Am încercat totul, pentru a se reveni asupra aceastei măsuri laşe şi arbitrare a autorităţilor, dar toate demersurile, audienţele la decanat, memoriile, au fost în zadar.

Am fost refuzat categoric, convigându-mă că este vorba de o acţiune irevocabilă, probabil dictată de conducerea de partid şi de stat. Deşi m-a afectat profund, nedreptatea ce mi se făcuse mi-a întărit şi mai mult hotarîrea de a lupta şi răzbate în viaţă. Prima "reacţie paradoxală de apărare" a constat în vizionarea tuturor spectacolelor de teatru şi film care mă interesau, dar cu toate acestea situaţia mea continua să mă frământe zi şi noapte.

 

Fochist

Având viza de “Flotant” pe buletin, m-am angajat ca fochist la o mică fabrică de produse făinoase din Cluj.
Majoritatea salariaţilor erau femei.
După un timp am observat că una dintre femei îmi făcea "ochi dulci" şi la un moment dat mi-a declarat că mă place, propunându-mi să ne întâlnim. Fiind măritată, întâlnirea a avut loc la o prietenă de-a ei.
În continuare m-am simţit atras de o femeiuşcă, mică şi ageră. La propunerea mea a acceptat imediat să ne întâlnim.
Îmi petreceam la ea nopţile când soţul lucra în schimbul de noapte.
O frământa ideea ce voi crede despre ea, că a acceptat să se culce cu mine după prima propunere.
Mi-a povestit că se înţelege foarte bine cu soţul şi o satisface sexual. Având un puternic apetit sexual, îşi trezea soţul în fiecare noapte, sărutându-l şi scuzându-se că l-a trezit, dar el făcea faţă cu bine la solicitările ei.
În legătură cu mine, mi-a explicat că ceea ce a determinat-o să-mi accepte propunarea a fost curiozitatea şi dorul de aventură.
Am avut şi o a treia aventură cu o femeie al cărei soţ era închis.
Toate aceste relaţii trecătoare, n-au avut răsunet în sfera sentimentală, dar mi-au zdruncinat şi mai mult încrederea în fidelitatea femeilor.
Dupa 3 luni de muncă, am fost depistat de miliţie, care mi-a anulat viza şi a trebuit să părăsesc Clujul.

 

Muncitor pe şantier

Întors la Aiud, m-am angajat ca muncitor necalificat la un şantier de construcţii industriale (nu aveau nevoie de lăcătuşi).
Şantierul, foarte bine organizat, era condus de trei fraţi olteni (şeful de şantier, tehnicianul şi supraveghetorul).
Era o grupă de muncitori veniţi din Oltenia, care munceau cu o râvnă demnă de laudă. La nevoie se turna beton noaptea sau duminica, cu colaborarea perfectă a muncitorilor. Nu era pauză de masă până la prânz şi pe la ora 10, în timp ce munceam, înfulecam dintr-o franzelă pe care o ţineam în buzunar.
În curând, am aflat cauza acestei hărnicii: plata se făcea diferenţiat, în funcţie de aportul fiecăruia, conform aprecierii supraveghetorului.
Se câştiga bine (nimeni nu divulga cât). Angajaţii ardeleni munceau cu mai puţină râvnă şi se pare că şi câştigul era în consecinţă.
Pentru prima lună de muncă am primit 900 lei şi eram foarte mulţumit.
Munceam la roabă şi la lopată, urcam roaba plină direct în vagon, pe nişte scânduri groase (nu era rampă), după ce-mi luam avânt şi ajutat de încă doi oameni, ce stăteau de o parte şi alta a scândurii.
Aici am executat muncile cele mai neplăcute din viaţă: descărcarea cimentului vrac din vagoane, cu lopata (cu praf dens de ciment, care forma dopuri în nas, deşi purtam mască); căratul în spinare a zeci de tone de scânduri, cam la 100 metri distanţă, 10 ore pe zi.
După o lună am fost numit distribuitor la magazia de scule, dar mi s-a atras atenţia, că în timpii morţi, când nu am solicitări, să ajut la munca cu roaba şi lopata.
Deşi eram mulţumit cu câştigul, doream să execut o muncă mai calificată.
Am încercat să fiu angajat ca laborant la Spitalul Orăşănesc (trecusem examenele de chimie şi biochimie la facultate), dar mi s-a spus că pot fi primit doar ca absolvent al şcolii sanitare.

 

Elev la şcoala sanitară

În toamna anului 1959, m-am prezentat pentru examenul de admitere la Şcoala sanitară din Arad. Intenţionam să candidez la secţia farmacie.
După ce am relatat secretarului şcolii, că am fost exmatriculat, mi-a spus că nu am şanse de reuşită şi m-a sfătuit să mă înscriu la admiterea pentru secţia igienă, unde numărul candidaţilor era mai mic decât numărul locurilor şi unde se primesc şi "cetăţeni de categoria a treia".
Cei trei ani petrecuţi la şcoala sanitară, s-au dovedit a fi anii cei mai fericiţi din tinereţe.
În clasă domnea o atmosferă relaxată, colegială, materiile erau uşoare, profesorii blajini. Primeam indemnizaţie, ce creştea în fiecare an, respectiv de: 300, 400 şi 500 lei pe lună. Locuiam la o mătuşa, aveam o prietenă şi mult timp liber.
În anul trei aveam o singură zi de teorie pe săptămână şi în rest practică la spital, sanepid şi circumscripţie.
Practica la circumscripţie era formală. Asistentul igienist de acolo nu era interesat să-i tulburăm "ciubucurile", iar medicul îmi semna prezenţa la două săptămâni. De fapt, dacă lipseam de la o zi de teorie, aveam un concediu neîntrerupt de două săptămâni. Îmi completam veniturile pregătind elevi de şcoala elementară (corigenţi sau care se pregăteau pentru examenul de admitere).
În plus, acceptam orice fel de muncă ocazională care se ivea.
De obicei mă ataşam de câte un şofer de autocamion, să încarc şi descarc marfă (lemne de la "Combustibilul", ţigle, mobile pentru cei ce se mutau, legume şi fructe pentru "Aprozar", etc).
Îmi rămânea suficient timp liber să citesc, să vizionez filme, să merg la ştrand pe malul Mureşului, la baia de aburi, să audiez (pe gratis) repetiţiile generale ale orchestrei simfonice.
La început nu prea mi-a plăcut muzica simfonică şi mergeam de dragul colegilor, dar apoi am început s-o savurez din ce în ce mai mult.

 

Relaţii de prietenie

M-am imprietenit mai ales cu Cornel, un coleg care avea tatăl vitreg şi era în relaţii destul de reci cu părinţii.
Înainte de admitere, fusese "numărător de bani" la bancă.
La început a avut probleme financiare, încât un alt coleg (care avea grădină), i-a dăruit un sac de cartofi , să aibe ce să mănânce.
Fiind fumător pasionat, a renunţat la ţigările "Carpaţi" şi fuma "Naţionale", cele mai ieftine şi mai proaste. Când a revenit să fumeze ţigările "Carpaţi", acestea îi provocau tuse (se obişnuise cu "Naţionalele", care erau mai tari).
La prânz, mâncam împreună la cantina cooperaţiei, bonul de masă fiind destul de ieftin. Amândoi aveam o poftă de mâncare teribilă.
Deoarece pâinea era la discreţie, mâncam cantităţi impresionante şi unde ne aşezam, coşurile de pâine se goleau cu repeziciune (până astăzi mănânc multă pâine). Dacă mai apucam, luam încă o farfurie de ciorbă, felul doi fiind mai modest.
În sesiunea de examene, m-a invitat la el acasă, să ne pregătim împreună, părinţii fiind plecaţi în concediu.
Învăţam sistematic, fiecare separat, apoi discutam subiectul învăţat şi făceam o pauză. În pauză ne delectam cu muzică uşoară (muzica modernă de atunci şi jazz), pe care o recepţionam la postul de radio Viena şi alte posturi occidentale.
Aveau o grădina plină cu salată (lăptuci) crudă şi gustoasă.
În fiecare zi culegeam câte un lighean plin şi o preparam ardeleneşte, cu oţet, zahăr şi sare. Până la întoarcerea părinţilor, am mâncat toată salata din grădină.

 

Activităţi culturale şi sportive

Profesorul de sport mi-a propus să mă antrenez la cercul de atletism şi am participat la câteva concursuri (semifond, săritura în lungime).
Nu am obţinut performanţe deosebite, dar eram printre primii din şcoală, iar participarea la antrenamente şi concursuri îmi dădeau o satisfacţie deosebită.
O alta mare satisfacţie am avut-o când m-am oferit să ţin o conferinţă în clasă, despre cucerirea cosmosului.
Am fost entuziasmat de lansarea primului cosmonaut de către sovietici, fiind convins că ştiinţa şi tehnica sovietică e pe cale s-o devanseze pe cea americană. Eram bine documentat (la nivel de ştiinţă popularizată), urmărind problema de ani de zile in revista "Ştiinţă şi Tehnică".
Conferinţa a avut un succes aşa de mare, încât a trebuit s-o ţin în faţa elevilor din toată şcoala (textul, bineînţeles, fiind cenzurat de conducerea şcolii).
Am fost apoi invitat să mai ţin o conferinţă, despre noutăţile ştiiţifico-tehnice din alte domenii.
La şcoală erau mulţi elevi talentaţi.
Fiul directoarei şcolii (dintr-o clasă paralelă), era poet, pictor şi sculptor amator, de un deosebit talent.
Nu a fost primit la Arte Plastice, obţinând note mici la examenul de admitere la materiile aferente, fără legătură cu arta.
Ulterior a decedat la o vârsta relativ tânără, iar majoritatea poeziilor s-au pierdut, fiind confiscate de securitate.
Unul din colegi, absolvent al Şcolii Populare de Artă, a montat un mic spectacol vesel (un fel de cabaret), cu elevii clasei (şi mie mi s-a dat un mic rol).
Spectacolul a avut un succes enorm, încât s-a organizat apoi un turneu la alte câteva şcoli sanitare din ţară. In continuare s-a mai montat un alt spectacol.

 

Prietena

Prima dată mi-a atras atenţia pe stradă: tânără scundă, îmbrăcată modest dar cu bun gust, şatenă, cu ochii albaştri-verzui.
Ulterior am descoperit că Zoia era muncitoare la filatură şi locuia într-o mică cămăruţă pe acelaş palier cu mine.
Am intrat în vorbă cu ea. M-a invitat în cămăruţa ei modestă şi curată. Nu era frumoasă, dar avea o faţă deschisă şi zâmbitoare.
Era singură în Arad, familia ei locuind în altă localitate.
Ne-am povestit reciproc şi pe scurt viaţa şi problemele. Mi-am dat seama că îi făcea plăcere să stea cu mine.
Dupa câteva întâlniri, s-a produs primul sărut. Mi-a declarat că este virgină. Continuam să ne întâlnim petrecând multe ore împreună. A durat o perioadă destul de lungă până când a acceptat relaţii sexuale complete.
Era o fată simplă, deschisă, dreaptă, liniştită şi foarte plăcută.
Am petrecut împreună multe ore frumoase.
A evitat să facă publică relaţia noastră şi înafara întâlnirilor din cămăruţa ei, nu ieşeam împreună în oraş.
Era o comunistă convinsă, făcuse ceva cursuri de învăţământ politic, şi se pare că avea şi o mică funcţie la locul de muncă.
Cu toate ca era o fată simplă, cu o cultură limitată, ne înţelegeam foarte bine şi am ajuns la concluzia ca am putea întemeia o familie.
Propunerea de căsătorie (pe care am făcut-o nu fără reţinere), a refuzat-o calm şi cu hotărîre, ceea ce nu m-a afectat în mod deosebit.
Desigur, nu eram decât un elev la şcoala sanitară, fără resurse financiare minimale şi mai aveam şi originea nesănătoasă.
Astfel, am continuat relaţia, plăcută pentru amândoi.

 

Întâmplări hazlii

  • Aveam câţiva colegi cu mult simţ al umorului, dar "bufonul" clasei era Florian: deştept, leneş şi hâtru, dormita majoritatea timpului şi se implica în fel de fel de situaţii care stârneau hazul. Spre sfârşitul primului trimestru, după ce absentase de la toate cursurile, profesorul de igienă a descoperit că era singurul fără notă în catalog. Ne-a cerut să-l invităm ca să-l asculte şi să-i dea şi lui un calificativ.
    Întradevăr, ora următoare se prezentase, dar când profesorul a anunţat că dăm extemporal, s-a strecurat afară pe o uşă laterală a clasei.
    Profesorul (om blajin), s-a supărat când a aflat cele petrecute, iar noi l-am convins pe Florian să-şi ceară scuze.
    Nerecunoscând profesorul de igienă, s-a adresat pe sală, profesorului de epidemiologie (care urma să ne predea anul următor) şi i-a cerut scuze.
    Acesta, om inteligent, hotărît şi activ, fiind şi medicul şef al Secţiei Epidemiologie la Sanepid, şi-a dat imediat seama că elevul nu-şi cunoştea profesorul după aproape un trimestru.
    I-a atras atenţia că dacă şi cu el se va comporta la fel anul viitor, pur şi simplu o să-l amendeze.

     

  • În iarna anului următor am fost mobilizaţi, la circumscripţii, să ajutăm la campania de vaccinări antipoliomielitice.
    Spre ghinionul colegului în cauză, îi apăruse un furuncul pe fesă şi în timp ce cu toţii eram pe teren, el şedea la circumscripţie lângă sobă şi citea un roman poliţist.
    Profesorul, venit în control, în calitate de Medic Epidemiolog Şef, l-a întrebat de ce nu se află pe teren? Florian a răspuns: "Păi să vedeţi, mă doare în fund". La care, fără prea multe discuţii, medicul epidemiolog i-a completat formularul de amendă.
    Florian a luat formularul, i-a mulţumit pentru amendă, a scos de la medicul de circumscripţie un certificat medical care atestă prezenţa furunculului şi l-a dat în judecată pe Medicul Epidemiolog Şef, pentru că l-a amendat pe nedrept.
    Apoi, o lungă perioadă, preocuparea principală a lui Florian a fost frecventarea tribunalului, unde asista la desbateri, fără nici o legătură cu cazul lui.
    După spusele lui (cu mintea plină de întâmplările din romanele poliţiste), spera să participe la procese cu crime, violuri, bandiţi, dar dezbaterile s-au dovedit plictisitoare (divorţuri, delapidări, etc).
    A fost poftit de câteva ori să părăsească sala de dezbateri: o dată – pentru că citea un roman politist, a doua oară – pentru că mânca şi a treia oară – pentru că adormise.
    Ieşind pe sală, a observat un bărbat care cumpărase nişte sendviciuri de la chioşc şi intenţiona să intre în sala de dezbateri. Florian l-a avertizat binevoitor: "Nene, n-ai voie să mănânci înăuntru" . Era procurorul de şedinţă.
    Până la urmă, a câştigat procesul, şi conform hotărîrii judecătoreşti, amenda trebuia achitată de către medicul epidemiolog.
    Între timp, începusem stagiul la Sanepid, participând la controale în mod independent şi având dreptul să dăm amenzi.
    Secretara epidemiologului şef îl tot cicălea pe Florian să plătească amenda.
    La un moment dat, i-a prezentat acesteia sentinţa judecătoriei, la care secretara i-a răspuns: "Ştiu, dar vrei să plătească şeful?".
    Florian nu i-a răspuns, dar s-a dus la un magazin de pâine, unde era gestionară sora secretarei, şi a amendat-o (întotdeauna se puteau găsi motive pentru amendă).
    Gestionara a avut o reacţie isterică, dar colegul i-a spus liniştit, să se adreseze şefei secţiei de Igiena alimentaţiei, care poate s-o ierte de amendă.
    Doctoriţa respectivă era ştiută ca foarte conştiincioasa şi severă şi care nu ierta pe nimeni , niciodată de amendă. Gestionara s-a plâns în faţa ei. A fost pusă să scrie o cerere, după care "Şefa" a cercetat cazul şi găsind că motivele amenzii sunt întemeiate, i-a dublat amenda.

     

  • În ultimul trimestru al anului trei, Florian ne-a părăsit, urmând să facă un curs de statistică medicală, la Braşov.
    La un moment dat primim un anunţ, că ne-a expediat prin poştă un colet în greutate de 24 kilograme.
    Epidemiologul şef, care avea simţul umorului, şi-l iertase pe Florian, ne-a spus: "Luaţi microbusul Sanepidului şi mergeţi la poştă, să vedem ce a trimis idiotul ăla?"
    Ajungând la poştă, cu microbusul încărcat cu cinci colegi, am aflat că de fapt coletul cântărea 2,4 kilograme, dar pe anunţ au omis să pună virgula.
    Ajungând la Sanepid şi desfăcând coletul, am găsit o sticlă sigilată, care avea în interior un sul de hârtie de calculator, lungă de câţiva metri, scrisă (cu un scris de mână mărunt) pe ambele feţe.
    Florian ne relata aventurile lui din Brasov, ne povestea o mulţime de filme, înflorite cu amănunte imaginare hazlii.
    Zile în şir, după şedinţa de dimineaţă de la Sanepid, înainte de a pleca pe teren, citeam câte un fragment din scrisoarea care nu se mai termina, deşi deseori ne atenţiona că ar fi scris mult mai mult, dar trebuie să se limiteze din lipsă de spaţiu.
     

     

  • Odată a ieşit un mare scandal (care până la urmă s-a muşamalizat), când conducerea şcolii a aflat că băieţii de la cămin au introdus o nimfomană şi s-au "distrat" toată noaptea.
    După această poveste, se întâmpla uneori ca cineva să se adreseze altui coleg, după numărul de ordine din acea noapte. De exemplu: "Măi, al 14-lea!"

     

  • Într-o seară, am vizionat, împreună cu mai mulţi colegi, o dramă prezentată de Teatrul de Stat din Timişoara, în turneu la Arad.
    Nici până astăzi nu-mi dau seama cum s-a întâmplat, dar eroul principal era sâsâit, stârnind hazul publicului.
    În momentul punctului culiminant al dramei, dintre culise a apărut pe scenă o pisică, probabil "opera" vreunui hâtru.
    Pisica a străbătut scena în fugă, vrând să iasă prin culisele din partea opusă, dar se vede că s-a speriat de cineva şi a luat-o înapoi spre culisele de unde venise, dar n-a reuşit să scape nici pe acolo.
    Vacarmul din sală, din cauza publicului care râdea în hohote, a înebunit pisica şi mai mult, încercând să iasă când prin culisele din stânga, când prin cele din dreapta.
    La un moment dat, trecând în fugă prin faţa cabinei sufleurului, a apărut o mână, care a înhăţat-o şi a tras-o în cabină.
    Eu am continuat să râd minute în şir, gândidu-mă ce face sufleurul cu pisica.
    Glumele au continuat şi a doua zi, când cineva povestea despre un coleg, considerat cam prost: "Să-l fi văzut pe Nicolae, după apariţia pisicii, cum mai căuta în lista de interpreţi!"

 

Repartizarea

S-au terminat cei trei ani la "Şcoala de Împăraţi"- cum a botezat-o un coleg - şi trebuia să ne primim repartizările la locurile de muncă.
Terminând al doilea din clasă (după media generală), aveam dreptul ca, în faţa comisiei de repartizare, să aleg al doilea din locurile disponibile.
Într-adevăr, am fost invitat al doilea în faţa comisiei, dar vrând să aleg un loc la Timişoara, am fost refuzat, pe motivul că "dosarul" meu nu e potrivit pentru locul respectiv. Încă patru sau cinci încercări de a-mi alege un loc, au fost urmate de refuz. Atunci am cerut să mi să spună ce pot să aleg. Mi s-au dat două alternative: regiunea Iaşi sau regiunea Constanţa.
Am ales regiunea Iaşi.
Ieşind de la comisie, un coleg, care urma să aleagă ultimul, şi-a exprimat părerea de rău că am ales "Iaşul", acolo având el familia.
A fost foarte bucuros când m-am oferit să-i cedez locul, şi aşa am ajuns să fiu repartizat în Dobrogea.
Între timp, mamei i s-a anulat domiciliul obligatoriu, aşa că am lichidat locuinţa de la Aiud, vânzând mobilele şi majoritatea lucrurilor din casă, după care am mutat-o la familia surorii mele, care locuia acum la Târgu-Mureş.

 

Asistent medical la Aeroportul Kogălniceanu

La comisia de repartizare din Constanţa, alegerea locurilor s-a făcut tot în ordinea mediilor, dar fără prezenţa dosarelor personale, aşa că am ales unul din cele două locuri libere, la Aeroportul internaţional Kogălniceanu, locul celălalt fiind ales de către un coleg din Constanţa.

 

In gazdă

Deoarece nu aveam unde să locuiesc, am cerut ajutorul colegului să-mi găsesc o gazdă. El m-a prezentat părinţilor, o familie de greci foarte simpatici şi binevoitori, care mi-au propus imediat să rămân în gazdă la ei.
Uneori mă invitau la masă, femeia îmi spăla cămăşile şi ciorapii (deşi nu intra in atribuţiile ei de gazdă).
Erau de părere că activitatea sexuală este un factor important pentru sănătate, şi aveau grijă ca băiatul să aibe întodeauna o parteneră.
Au aranjat cu o fată, vânzătoare la Aprozar, care înainte fusese prostituată (prostituţia fiind interzisă în R.P.R.), iar acum îşi completa veniturile acordând servicii la domiciliul câtorva clienţi. Desigur, mi s-a prezentat şi mie oferta.

 

Munca la aeroport

Lucram alternativ câte 24 ore, având un salariu şi jumătate.
Era un serviciu foarte comod.
Aeroportul deservea în special pe turiştii străini, care vizitau litoralul şi traficul nu era prea intens.
Când sosea vreun avion, rareori trebuia să acord un mic prim-ajutor câte unei călătoare cu "rău de aer".
Asistam împreună cu un grănicier şi unul din vameşi la coborârea pasagerilor. Acolo am învăţat primele cuvinte englezeşti: "Good morning, Good evening". Apoi urcam in avion şi dacă credeam că e nevoie, dezinsectizam cu un spray pe bază de piretru.
Din când în când făceam injecţii (prescrise de medic) la câte o funcţionară suferindă de gonoree, cu soţul "vaporean".
În rest, aveam mult timp liber, citeam, jucam table cu vameşii şi grănicerii, care se adunau la mine în cabinet şi aduceau câte ceva de mâncat şi de băut (şuncă de Praga, bere, piersici pentru export).

 

Examen de admitere la medicină

Spre sfârşitul ultimului an de la şcoala sanitară mă bătea gândul să încerc să fiu reprimit la facultatea de medicină. M-am sfătuit cu directorul şcolii, care mi-a spus categoric că, având în vedere dosarul meu , nu am nici o şansă.
Totuşi, fără prea mari speranţe, într-o zi am călătorit din Constanţa la Bucureşti şi m-am interesat personal la Facultatea de Medicină.
După ce le-am prezentat circumstanţele exmatriculării, mi s-a spus că nu pot să mă reprimească, dar spre uimirea mea, am dreptul să mă prezint la examenul de admitere în primul an.
Am început să mă pregătesc asiduu pentru examen. O parte din manualele după care am dat admitere în urmă cu 6 ani, se schimbaseră, s-a introdus şi o materie nouă – zoologia. Am găsit înţelegere la Secţia sanitară din Constanţa şi mi s-a acordat concediu fără plată pe perioada examenelor.
Şi acum erau peste 10 candidaţi pe loc. Desigur, m-a ajutat şi materia învăţată în perioada când am fost student.
Deşi examenele au decurs destul de bine, având în vedere numărul mare de candidaţi, nu am fost sigur de reuşită, decât după afişarea rezultatelor. Bucuria a fost cu atât mai mare! Gazdele mele din Constanţa au fost impresionate, mi-au servit o adevarată masă festivă, îndemnându-şi băiatul să-mi urmeze exemplul.
Ulterior, am aflat că 1962 a fost primul an când admiterea s-a efectuat conform rezultatelor examenelor şi fără "dosare".
Într-adevăr, au fost admişi studenţi valoroşi, iar astăzi mulţi din foştii mei colegi (în afara celor care au plecat în străinătate) sunt pofesori universitari, conferenţiari, şefi de secţie.
La examenul de admitere l-am întâlnit pe prietenul meu Vasile, de la şcoala sanitară. Era ştiut ca un elev mediocru, care nu prea se ocupa de învăţătură şi, în sinea mea, nu-i dădeam prea multe şanse de reuşită.
Mi-a spus că s-a înscris la Facultatea de pediatrie, unde erau ceva mai puţini candidaţi. Stând de vorbă, m-a uimit nivelul lui de pregătire, cu stăpânirea perfectă a materiei. Când s-au anunţat rezultatele, uimirea mea a fost şi mai mare – intrase pe primul loc! În continuare a devenit unul dintre studenţii fruntaşi. I-am şi spus: "Măi Vasile, tu nu ai pigment de uzură în creier, ai venit la facultate cu mintea odihnită".

 

Din nou student

Venisem la facultate cu 600 lei, având în faţă şase ani de studiu. După ce mi-am cumpărat halat, manuale şi am plătit căminul pe o lună (50 lei), nu mai rămăsesem cu prea mulţi bani în buzunar. Bursă nu cerusem, temându-mă că o să fiu refuzat, după ce completam rubrica cu fosta situaţie economico-socială a părinţilor.

 

"La fermă"

Căminul era în Drumul Taberei, la fostele grajduri regale. Ii ziceau "La fermă", fiind cazaţi vreo 25 de studenţi într-o sală mare. Ca şi alţi studenţi nevoiaşi, am devenit "supist", adică mergeam la cantină la ora închiderii, când personalul ne servea (fără bonuri) din mâncarea care mai rămânea. Călătoream pe tramvaie şi autobuze fără bilet (fenomen de masă printre studenţi). Spre norocul meu am pregătit câţiva elevi. de şcoală elementară, aşa că aveam un mic venit. Desigur, cu însuşirea materiei, pe care o cunoşteam deja în bună parte, nu am avut probleme deosebite.

 

"Cobai de experienţă"

În sesiunea din iarnă, incluzând şi vacanţa, m-am angajat, împreună cu prietenul meu Vasile, în postură de "cobai de experienţă" la Institutul de Igienă - secţia alimentaţie.
Am fost aleşi dintre mai mulţi candidaţi şi am semnat un contract, prin care ni se asigura: "cazare", "hrană" şi 20 lei pe zi.
Noi ne obligam să stăm în laborator 32 zile şi nopţi, urmând un regim strict: patru zile alimentaţie săracă în proteine alternând cu patru zile cu alimentaţie bogată în proteine. Aveam zile de repaus şi zile de efort, când pedalam patru ore pe zi pe cicloergometru (un fel de bicicletă fixată pe un postament, cu roata frânată cu ajutorul curentului electric şi care măsura lucrul mecanic depus).
În timpul efortului, expiram - printr-un tub - aerul colectându-se pentru analiză, într-un sac (Douglas).
Jumătatea superioară a trunchiului se îmbrăca într-un sac de plastic transparent pentru a colecta transpiraţia.
Uneori, primeam câte o injecţie intravenoasă cu vitamina C.
Aveam un WC "personal", unde colectam separat, urina şi fecalele pe 24 ore.
Dormeam în două paturi în laborator iar la examene mergeam însoţiţi de un supraveghetor, ca să nu facem abateri de la regim sau de la colectarea dejecţiilor.

 

Întâmplări hazlii

  • Într-o noapte intrând în WC, am observat că borcanul meu de urină era aproape plin, pe când al lui Vasile avea o cantitate mult mai mică.
    A reieşit că, buimac de somn, urinase în borcanul meu, deşi era etichetat cu numele. Desigur, am transferat o parte din urină în borcanul lui şi nimeni n-a aflat.

  • În zilele "bogate" în proteine eram serviţi la pat, dis de dimineaţă, cu friptură adusă de o duduie drăguţă. Desigur, aveam voie să ne atingem doar de friptură.
    În zilele "sărace", primeam la dejun o bucată mare de unt cu o feliuţă de pâine, ceea ce mi s-a părut cam greţos.
    Un întreg laborator se ocupa de noi.
    Conferenţiara conducea direct exerciţiul pe cicloergometru, ne controla pulsul, tensiunea, ajuta la recoltarea transpiraţiei.
    Unii ne calculau şi ne pregăteau hrana, alţii analizau gazele expirate, urina, fecalele, transpiraţia.
    Încercam să colaboram cât mai bine cu cercetătorii, executând tot ceea ce ei ne solicitau.
    Aveam impresia că am fost preferaţi, la primire, fiindcă eram mai simpatici. Ulterior am aflat criteriul: fiind cam la fel de înalţi, nu trebuia potrivită înălţimea şeii cicloergometrului pentru fiecare în parte.

  • Vasile avea un magnetofon cehoslovac (aparat scump pe vremea aceea), aşa că pedalam în acordurile muzicii moderne de atunci, spre nenorocul conferenţiarei, care nu savura muzica modernă şi chiar o buimăcea.
    Era o femeie între două vârste, foarte corectă, conştiicioasă, tipicară şi suspicioasă, care suporta muzica în mod stoic, numai experienţa să iasă bine.

  • Vasile scrisese acasă în Ardeal că s-a angajat împreună cu mine şi trebuie să pedalăm pe bicicletă patru ore pe zi.
    Într-o zi apare un cetăţean aducând dela părinţii lui Vasile un jerseu, indispensabili groşi, un salam şi un litru de pălincă.
    Neavând voie să mâncăm, am atârnat salamul pe partea exterioară a geamului (să stea la frig), iar pălinca am păstrat-o să serbăm încheierea experimentului.
    A doua zi, văzând salamul, conferenţiara a fost foarte afectată şi suspicioasă, că poate am mai primit şi alte alimente, pe care le-am consumat.
    În continuare, în fiecare dimineaţă, când intra, se uita întâi la salam şi văzându-l întreg ne spunea: "Bună dimineaţa!"
    Într-o zi am auzit un mic zgomot la geam şi privind într-acolo, am constatat că salamul dispăruse. Se rupsese sfoara şi căzuse de la etaj în curtea interioară a institutului.
    Vasile s-a repezit ca fulgerul să-l recupereze, în timp ce eu mă uitam pe geam, să văd cine ajunge primul la salam: Vasile sau câinii dela Fiziologie, care erau găzduiţi în apropiere.
    Ca să prevenim orice suspiciuni, a doua zi am prezentat conferenţiarei salamul, care se zdrobise la un capăt.

  • Vasile era talentat la desen (făcuse ceva cursuri) şi, în timpul "captivităţii" noastre, a creat câteva desene (cu creioane colorate) în stil modernist, care au stârnit în parte interesul personalului.
    Semnificaţiile tablourilor erau destul de clare, dar nu înţelegeam ce a vrut "să spună" cu o linie frântă roşie, care străbătea un tablou în diagonală.
    Întrebându-l, mi-a răspuns: "Nu ştiu nici eu, dar simt că trebuie să fie acolo!".
    Terminând experimentul cu succes şi cinstind personalul cu câte un păhărel de pălincă şi felii de salam, am părăsit voioşi laboratorul: aveam în buzunar câte 640 lei!
    Am umblat mult până când cu banii primiţi, am cumpărat pe Lipscani, un costum ieftin (sacoul vechi era deja tocit la coate).

 

Calorii ieftine

În anul nostru învăţau şi studenţi străini care au fost mutaţi, în semestrul doi, în căminul nou construit pe cheiul Dâmboviţei (lângă stăvilarul Ciurel).
Studenţii străini erau obligaţi să-şi aleagă câte un coleg de cameră român (ca să exerseze limba).
Fiind ales de către un student est-german, m-am mutat în noul cămin, care oferea condiţii foarte bune, locuind câte doi în cameră.
Singura problemă era că la cantina de acolo nu se acceptau "supişti".
Problema am rezolvat-o, continuând să fiu "supist" la vechea cantină unde ajungeam cu tramvaiul, desigur, fără să cumpăr bilet.
Cu banii mă descurcam, dar pierdeam mult timp cu mesele.
În sesiunea de vară, vrând să mă pregătesc temeinic pentru examene, am renunţat la "expediţiile" zilnice în Drumul Taberei şi m-am hotarît să mănânc acasă.
Studiind valoarea calorică a alimentelor, am descoperit că cele mai ieftine alimente (cele mai multe calorii la leu), sunt pâinea şi untdelemnul.
Timp de trei săptămâni am consumat aceste două produse cu mare poftă şi fără să slăbesc.

  • Reţete (sare după gust):

  1. Pâine muiată în untdelemn.

  2. Pâine cu ceapă mărunţită şi untdelemn

  3. Pâine cu ceapă prăjită în untdelemn.

  4. Pâine muiată în apă şi prăjită în untdelemn.

  5. Pâine cu dude (direct din pom).

 

Asistent medical la Băla

Dupa absolvirea primului an, în a doua jumătate a lunii iunie am fost duşi la muncă "voluntară" la o ferma de stat, unde tocmai începuse seceratul păioaselor.
Fiind obişnuit cu munca, nu a fost greu să mă evidenţiez şi, drept recompensă, am primit un bilet de odihnă de 12 zile în munţi.
Pentru următoarele trei luni (cu excepţia perioadei de odihnă), am găsit de lucru ca asistent medical, în satul Băla, la vreo 30 km. de oraşul Reghin.
Autobuzul m-a lăsat pe un drum de ţară, de unde trebuia să merg pe jos câţiva kilometri până în sat.
Cu mine au coborît încă doi cetăţeni, m-au întrebat cine sunt şi ce caut la Băla. Când le-am spus că sunt asistent medical, unul mi-a zis: "Aha, sunteţi doctor!" şi s-au prezentat: unul era miliţian (în haine civile), iar celălalt perceptor.
După ce am mers cam un kilometru, unul a propus: "Hai să intrăm la Ion", indicând o casă singuratică. Ne-am aşezat la masă şi unul din însoţitori a dat comanda: " Adă, măi Ioane, un chil de vin!". Era un vin slab, dar foarte gustos, obţinut dintr-un soi ordinar de struguri: producător direct.
La a treia sticlă, deja ştiam că doctoriţa din sat a plecat şi rareori vine la consultaţii o doctoriţă din altă comună.
Am aflat toate bârfele, inclusiv aventurile amoroase a unor femei de vază din sat.
Am fost găzduit la moaşă, femeie văduvă cu fată mare, care locuia lângă casa de naşteri. M-a primit foarte frumos şi a doua zi mi-am început activitatea.
Deşi nu eram medic şi le-am atras atenţia de câteva ori, din "D-l doctor" nu mă scoteau.
Într-una din primele zile a apărut un tractorist care mergea încovoiat din cauza durerii de spate, ce l-a "pocnit" dintr-o dată.
După ce l-am examinat, am efectuat o infiltraţie cu lidocaină a musculaturii paravertebrale dureroase.
A doua zi a revenit foarte bucuros, căci durerea aproape că l-a lasat şi m-a rugat să-i mai fac o infiltraţie.
În zilele următoare am fost inundat de o mulţime de suferinzi de dureri de spate (desigur nu i-am putut ajuta pe toţi).
Erau oameni simpli, blajini, cu mult bun simţ.
Am petrecut o vară foarte plăcută, având relaţii interumane de ajutor şi respect reciproc, aer curat, linişte, alimentaţie proaspătă şi bogată.
Singurul lucru care mă deranja erau purecii, care mişunau noaptea în pat. Am învăţat să-i vânez în mod eficient, luminându-i cu o lanternă de buzunar sub pătură.
Am avut o activitate bogată: vaccinări, conferinţă despre bolile de piele la casa culturală, consultaţii, mai ajutam şi gazda prin grădină.
Într-o noapte bate la geam un bărbat: "D-le doctor, veniţi repede că nu poate să fete scroafa!".
I-am explicat că nu sunt veterinar şi că nu mă pricep la animale, dar omul a insistat că o să-i moară scroafa, şi în afară de mine n-are cui să-i ceară ajutor.
Cu oarecare reţinere, am plecat la casa omului şi am injectat scrofei două fiole de extract de retrohipofiză (Glanduitrin), care se administra femeilor la naştere dacă uterul nu se contracta suficient şi am plecat acasă.
Dupa şase săptămâni, omul a reapărut, aducându-mi cadou un purceluş.
În altă noapte am fost trezit de către o femeie: "D-le doctor, veniţi repede că omul meu are încurcătură de maţe!". Pe drum am aflat că a mai suferit de ileus recurent, fiind operat de două ori, iar acum au reapărut simptomele cu dureri mari de burtă şi oprirea tranzitului intestinal. Examinarea a confirmat diagnosticul şi am hotărît să-l trimit de urgenţă la Reghin, cu Salvarea.
Pentru încurajarea omului şi susţinerea moralului, i-am administrat o injecţie subcutanată cu cafeină, care nu avea nici o indicaţie, dar nici contraindicaţie.
Am plecat cu soţia lui, cale de câţiva kilometri, până la Consiliul popular, unde se afla singurul telefon din sat. De la Staţia de salvare Reghin mi-au comunicat că ambulanţa va veni, dar numai dimineaţa.
După ce mă luase din nou somnul, la 6 dimineaţa am fost trezit de ciocăniturile în geam ale femeii.
M-am cam speriat că omul a păţit ceva, dar femeia mi-a spus: "D-le doctor, să nu mai vină salvarea! I-a trecut. Bună a mai fost injecţia care i-aţi făcut-o! E adevărat că a avut efect cam târziu, dar l-a scăpat de operaţie".
Din explicaţiile pe care mi le-a dat, am înţeles că atunci când cobora din pat să se îmbrace, pregătindu-se pentru a fi luat cu salvarea, tranzitul s-a declanşat brusc şi omul s-a uşurat. Probabil a fost vorba de răsucirea intestinului (volvulus), care s-a desfăcut în timpul mişcărilor de coborîre din pat.
Mijlocul de transmitere a infomaţiilor locale era duba (toba).
Când "bătea duba", cetăţenii se adunau în jurul toboşarului, care anunţa: "Tăt omu să ştie! Cine vrea să cumpere porodici (roşii), să vină la sediu!".
Sătenii puteau să cumpere medicamente de la punctul sanitar, gestionat de moaşă, care se aproviziona cu medicamentele ce aveau căutare.
Într-o zi au apărut doi copii. Cel mic, de vreo şase ani, vizibil emoţionat, a început să zică: "M-a trimis mama după… M-a trimis mama după…", "După Picilină, măi prostule!", a completat cu superioritate, cel mai mare, de vreo zece ani.
M-am mirat că se vând antibiotice fără reţetă medicală. Moaşa mi-a explicat că sătenii tratează cu penicilină, în mod empiric, animalele bolnave.
Încă erau multe cazuri de sifilis vechi, care erau tratate conform schemelor de tratament oficiale.
În sat trăia o văduvă vârstnică, care primise deja vreo 6-7 serii de injecţii cu penicilină şi bismut. Femeia se ruga de noi în fel şi chip, s-o iertăm de ultimele două serii: "Sunt bătrână, nu mai mă culc cu nimeni, mă simt bine, dar nu mai suport injecţiile. Dacă mă iertaţi vă dau cadou un curcan frumos".
După ce am chibzuit împreună cu moaşa, "am iertat-o", femeia a semnat de efectuarea injecţiilor, iar noi am primit curcanul şi am rămas cu penicilina.
Moaşa a fost internată, timp de o săptămână, la spitalul din Reghin, cu suspiciune de hemoragie digestivă, în acest timp eu fiind singur cu fata.
Când s-a întors, era "înnebunită" dacă nu cumva am profitat de ea.
Deşi fuseserăm cuminţi, fata şi cu mine ne-am coalizat, dând răspunsuri în doi peri, sau chiar lăudându-ne, ca să o ţinem pe mamă în dubiu: "Am făcut-o? Da, am făcut-o!; Ne-a căzut bine? Ne-a căzut bine!".
Când am plecat, a refuzat să primească bani pentru găzduire, aşa că m-am întors la Bucureşti cu salariul pe trei luni, plus "ciubucurile" pe care le primisem.
De sărbătorile de iarnă, moaşa mi-a trimis un pachet cu nuci şi prune uscate.
Situaţia a început să se schimbe în bine. Pentru obţinerea bursei nu mai figura întrebarea cu situaţia economico-socială din trecut, aşa că din anul doi am obţinut bursă.
Viaţa mi s-a părut mult mai uşoară. Aveam asigurată casa şi masa, şi chiar am depus o mică sumă la CEC, din banii pe care-i câştigam muncind.

 

Asistent igienist la Sanepid

În următoarele vacanţe de vară am fost angajat, ca asistent medical igienist, la Sanepidul din Arad, înlocuind pe cei plecaţi în concediu.
Desigur, am reluat legătura cu Zoia.
Locuiam la mătuşa mea şi lucram la secţia de Igienă comunală.
Dimineaţa la ora 7 începea activitatea printr-o mică şedinţă de lucru comună a tuturor secţiilor, în care se discutau problemele ivite cu o zi înainte şi planul de activitate pe ziua curentă.
Am primit un plan pe o perioadă destul de lungă, defalcat pe zile, cu obiectivele care trebuiau controlate.
După şedinţă, toţi asistenţii igienişti, înarmaţi cu serviete încăpătoare, se împrăştiau "pe teren".
Eu controlam hoteluri, frizerii, cinematografe, baia de aburi, etc.
În multe locuri eram "cinstit" cu câte ceva sau mi se făceau favoruri. La cinematograf, după întocmirea procesului verbal, vizionam matineul; la baia de aburi - mă îmbăiam.
Planul îl realizam, deobicei, mult înaintea prânzului, pe care îl serveam printre primii, la cantina cooperaţiei.
După masă, "dădeam o fugă" acasă, mă întindeam pe canapea, citeam literatură beletristică, ascultam muzică.
La ora 14.30, ne întâlneam cu toţii la Sanepid, pentru şedinţa de încheiere a zilei de muncă.
Toţi asistenţii igienişti, unii cu servietele umflate (mai ales cei de la igiena alimentaţiei), se plângeau ce mult au muncit şi ce greu a fost pe "căldura asta".

 

Asociaţia "Ţâţa vacii"

La facultate şi cămin activităţile decurgeau lin, fără probleme speciale.
Deoarece micul dejun era destul de modest şi pierdeam multă vreme cu mersul la cantină, împreună cu un coleg am întemeiat asociaţia băutorilor de lapte: "Ţâţa vacii".
Statutul (scris de colegul, absolvent al Facultăţii de Drept) prevedea că fiecare membru avea dreptul să fie servit dimineaţa la pat, cu o jumătate de litru de lapte şi un sfert de pâine intermediară, ambele proaspete. Numărul membrilor era limitat la 14 (nu încăpeau mai mult de 7 sticle de lapte în sacoşă).
Acţiunea a avut mare succes!
"Lăptarul" de serviciu, pleca dis-de-dimineaţă cu sticlele goale şi se întorcea cu ele pline şi cu 14 sferturi de pâine intermediară proaspată. Vânzătoarea de la pâine ne cunoştea, şi de cum ne vedea, începea să taie pâinea în sferturi.
Pe vremea aceea, se găsea lapte şi pâine, din abundenţă şi fără cozi.
"Lăptarul" trebuia să servească pe toţi membrii până la ora 7.
Uşile camerelor unde locuiau membrii aveau aplicată emblema asociaţiei: un cap de vacă. Dacă în cameră locuiau doi membri, se aplicau două embleme..
Lăptarul trebuia să intre, descuind uşa cu cheia "descuietoare universală" (şperaclu), să toarne laptele în vasul dinainte pregătit şi să-l lase împreună cu pâinea, pe noptieră. Acţiunea trebuia să decurgă într-o linişte perfectă. Dacă zgomotul care-l făcea deranja pe cel servit, acesta avea voie să-l înjure de "laptele mă-sii!".
Dimpotrivă, dacă lăptarul nu găsea un vas sau sticlă goală unde să servească laptele, avea dreptul să-l toarne în chiuvetă.
În continuare, trebuia să spele sticlele şi să le lase, împreună cu sacoşele, la lăptarul de serviciu din ziua următoare.
Fiecăruia ne venea rândul de "lăptar de serviciu", o dată la două săptămâni.
În schimb, în celalte dimineţi, era o plăcere când te trezeai, întindeai mâna şi găseai pe noptieră laptele proaspăt şi pâinea caldă.
De remarcat că asociaţia, având statut bătut la maşină, ştampilă, secretar şi casier, a fost "luată foarte în serios" de către toţi membri.
Un student din Sudan, care a fost primit ca membru, după un timp a cerut să fie eliberat, căci atunci când era de serviciu, nu putea dormi toată noaptea, de frică că nu se va trezi la timp.
Timp de aproape doi ani, cât a funcţionat asociaţia, nu s-a înregistrat nici o abatere.
Deoarece vestea asociaţiei se răspândise şi la alte facultăţi, îmi închipui că securitatea a verificat intenţiile ei.
Ani după aceea, mulţi colegi regretau zilele frumoase, când erau membri la "Ţâţa Vacii".

 

O nouă dragoste

Legătura cu Zoia slăbise, deşi m-a mai vizitat de vreo două ori în Bucureşti.
În anul trei de facultate, printre colegele de an am remarcat o fată înaltă, serioasă, mai retrasă, nefăcând parte din grupa de fete mai "zvăpăiate".
Deşi avea trăsături frumoase şi plăcute, nu am observat să fie curtată de către băieţi. Întrând în vorbă cu ea, am observat că şi ei aceasta îi face plăcere. Am invitat-o la plimbare, spectacole şi, încet, încet, iar s-a aprins acea flacăra lăuntrică care leagă un bărbat de o femeie.
Înafară de atracţia fizică, era vorba de calităţile intelectuale, morale şi acea rezonanţă sufletească care uneşte un cuplu.
Viaţa a devenit mai bogată şi mai frumoasă.
Am devenit prieteni.
Am vizitat părinţii ei, învăţători, într-un sat de lângă Piteşti, oameni simpatici, harnici şi plăcuţi, gospodari cu grădină, vie şi animale de curte.
Într-o zi a căzut "bomba": Zoia mi-a scris că în urma ultimei vizite care mi-a făcut-o, este însărcinată în fază avansată.
Cu ajutorul unui coleg din anul patru, am luat legătura cu un ginecolog şi am aranjat o întrerupere de sarcină.
Desigur, am mers cu "cărţile pe faţă", explicând situaţia nou creată, ambelor fete, care apoi s-au întâlnit.
Zoia, deşi a durut-o foarte mult, a dat dovadă de multă înţelegere şi astfel ne-am despărţit în termeni buni.

 

Viaţa de familie, internatul şi specializarea

În anul cinci ne-am hotărît să ne căsătorim.
Viitorul socru m-a întrebat cu ce o să-mi ţin soţia.
I-am răspuns că, atâta timp cât suntem studenţi, îl rog să continue să trimită soţiei aceeaşi sumă de bani pe care i-o trimitea până atunci. A fost de acord şi înţelegerea s-a respectat întocmai.

În vara anului 1967 ne-am căsătorit şi la cămin am primit o cameră pentru două persoane. Peste un an ni s-a născut primul băiat de care eram foarte mândru. Postura de tată proaspăt îmi dădea un sentiment înălţător.
În august a avut loc examenul pentru internat ceea ce, în caz de reuşită, permitea să mai rămânem doi ani în Bucureşti în loc să fim repartizaţi la ţară.
Fiind imediat după naştere şi neavând timp de pregătire, soţia s-a prezentat la examen mai mult îmboldită de mine.
Spre surprinderea noastră, am reuşit amândoi. Eram mândri şi fericiţi.
În cadrul internatului, trebuia să efectuăm stagii de câte şase luni în diferite spitale, unde primeam cazare, hrană şi un salariu de 600 lei.
Primul stagiu l-am făcut la spitalul Colentina, unde locuiam la secţia de Neurologie, la ultimul etaj, într-o cămăruţă atât de mică, încât nu încăpea decât un singur pat de spital (unde dormeam amândoi) şi pătuţul copilului.
Dimineaţa, după ce soţia temina cu hrănitul şi schimbarea scutecelor sugarului, plecam amândoi la serviciu, iar copilul rămânea singur în pătuţ.
La ora 10, aveam "pauză de alăptare", scoteam biberonul dintre geamul dublu ("frigiderul"), hrăneam copilul, schimbam scutecele şi mă întorceam la serviciu.
La ora 12 sosea soţia (cu program redus) şi îngrijea copilul.
Într-o zi a bătut la uşă o doamnă în vârstă, care ne-a explicat că lucrează în mod voluntar la arhiva Neurologiei şi că auzise plânsete de copil din camera noastră.
Explicându-i situaţia, s-a oferit imediat să mai intre la copil în decursul dimineţii, când lucrează la arhivă.
I-am făcut, bucuroşi, rost de o cheie şi de atunci ne raporta, în mod regulat, cum a trecut perioada cât noi lipseam, legându-se foarte mult de copil.
La vârsta de şapte luni, bunicii au preluat îngrijirea copilului, în sat.
Îi vizitam aproape la fiecare sfârşit de săptămână, ne bucuram că copilului îi mergea bine şi ne întorceam încărcaţi cu produse de la ţară.
Încet, încet ne desăvârşeam practica spitalicească.
Făceam gărzi, participam la operaţii şi trebuia să studiem materiile de specialitate ale secţiilor unde lucram.
Răspundeam de un număr de pacienţi şi am început să gustăm din frumuseţile meseriei: menirea medicului de a vindeca, uşura suferinţa şi consola, acea legătură tainică în timpul convorbirii cu pacientul, care ne expune toate secretele lui medicale, cu ochii plini de speranţă în "arta" noastră de a vindeca, zbaterea de a dezlega complicatele "ecuaţii" ale diagnosticului şi tratamentului, satisfacţia rezolvării problemei şi a reuşitei tratamentului, privirea plină de recunoştinţă a celui căruia am reuşit să-i ameliorăm suferinţa.
Viaţa a început să fie mai plină, mai bogată şi mai uşoară.
Situaţia noastră materială era în curs de îmbunătăţire.
Pentru prima dată în viaţă, am cumpărat un aparat de radio.
La sfârşitul perioadei de internat, ni s-a mărit salariul la 1800 lei şi eram foarte mulţumiţi.
Nu prea aveam timp de distracţii, fiind ocupaţi cu meseria şi viaţa de familie, dar viaţa avea conţinut, progresam şi eram fericiţi.
Socrii ne-au dăruit un autoturism Dacia 1100, având acum mai multă mobilitate.
Dupa terminarea internatului, am continuat încă trei ani specializarea la diferite spitale din Bucureşti (soţia - ginecologie-obstetrică, eu - medicină internă), locuind la diverse gazde.
În total, în decurs de şase ani (de când ne-am căsătorit), am schimbat 11 adrese!
În 1972 am avut o altă mare bucurie, s-a născut al doilea băiat. Mai ales soţia era foarte mândră că avem doi băieţi.
Până la vârsta de un an şi jumătate, l-am îngrijit noi, ajutaţi de o mătuşă a soţiei, care locuia în apropiere.
Apoi a trecut şi el în grija bunicilor, la ţară.
Spre sfârşitul specializării, m-am prezentat la un concurs de asistent stagiar la una din clinicile bucureştene, unde lucrasem majoritatea timpului în cursul specializării. Nu aveam speranţe prea mari de reuşită.
Erau opt candidaţi, cu toţii foarte bine pregătiţi, nu eram membru de partid, nu aveam buletin de Bucureşti, nu aveam "relaţii".
Spre marea mea uimire, am reuşit!
Simţeam că am atins culmea statutului social şi profesional la care puteam să visez în situaţia mea.
Din păcate, soţia a trebuit să plece la Panciu, unde avea post, luând mai târziu şi copiii cu dânsa.
Am primit buletin de Bucureşti şi mi s-a repartizat un apartament de 3 camere (confort 2), în cartierul Pantelimon.

 

Aspecte economico-sociale negative şi schimbarea orientării mele politice

Nefiind membru al organizaţiilor de masă, eram mai puţin implicat în activităţile politice. Deşi observam multe aspecte economice negative, nedreptăţi, prigoana, impunerea ideologiei şi deformarea istoriei şi culturii, faptul că industria continua să se dezvolte într-un ritm foarte înalt, că mi se asigura dreptul să învăţ şi să-mi câştig existenţa muncind, toate acestea mi-au dat speranţa că economia va birui greutăţile şi viitorul va fi mai bun.
Am început apoi să simţim politica de "liberalizare" a lui Gheorghiu-Dej, ceea ce ne-a dat noi speranţe.
Examenul de admitere la facultate fără "dosare", ştergerea din cererea de bursă a rubricii cu situaţia economico-socială, din trecut, a părinţilor, plecarea trupelor de ocupaţie sovietice, afirmarea "căii independente de construire a comunismului", opoziţia la propunerile lui Hruşciov în C.A.E.R., deschidere mai mare spre occident, etc, au fost măsuri primite cu satisfacţie, nu numai de mine dar, după părerea mea, de către o mare parte a populaţiei.
 

  • Banc:
    In timpul vizitei lui Hruşciov în România, după ce văzuse o fermă zootehnică, la "un pahar", Gheorghe-Dej pariază că un taur de rasă, din fermă, este mai puternic decât un tanc sovietic. La înfruntare, Gheorghe-Dej spune ceva la urechea taurului, la care acesta se repede cu furie asupra tancului şi-l răstoarnă.
    - Formidabil!, zice Hruşciov, dar ce i-ai spus la ureche?
    - Ca voi i-aţi luat vacile în '45

 

Impunerea ideologiei comuniste

Priveam cu dispreţ şi ironie obligativitatea învăţării ideologiei, participarea obligatorie la "muncă voluntară", la demonstraţii regizate, amestecul regimului în literatură şi artă, cenzura mijloacelor de informaţie, etc, dar le acceptam formal, ca majoritatea populaţiei.

  • Banc:
    Slogane comuniste:
    - "Capitalismul se află pe marginea prăpastiei, în care o să cadă"!
    - "Luptăm să ajungem din urmă şi să depăşim ţările capitaliste avansate"!
     

De-a-lungul anilor şi deceniilor, multe din aspectele negative ale regimului s-au intensificat. Fenomenele ce subminau economia şi alterau relaţiile dintre oameni, mă dureau şi mă revoltau. Prezint mai jos o serie de cazuri publicate în presa vremii, sau auzite de la persoane implicate direct în ele.

 

Promovarea după criterii politice

A avut loc mai ales la începutul perioadei, după "lichidarea" vechii intelectualităţi. Cum îmi spunea unul din foştii mei profesori: "Promovarea prostiei"!
S-a referit la unul dintre cei mai slabi elevi ai lui, care după ce a fost activist de partid, a devenit nu numai profesor, ci şi director de şcoală.
Promovările politice au avut loc în toate domeniile de activitate, inclusiv la guvernarea ţării.
Desigur, erau oameni de valoare şi din noua generaţie, dar de multe ori erau neutralizaţi de cei mai puţin bine pregătiţi, dar cu "spate" politic.
Conducătorii intreprinderilor, mulţi fără cunoştinţe elementare de economie şi constrânşi de "planificarea" impusă de la Bucureşti, au săvârşit greşeli mari.

 

Producţie de marfă necerută pe piaţă

S-a publicat situaţia unei intreprinderi care fabrica tocuri pentru uşi şi ferestre, dar cererea era mai mică decât oferta. Concluzia: Au cerut fonduri să mai construiască două magazii pentru depozitarea mărfii finite!

 

Investiţie grandioasă fără studiu aprofundat preliminar

Un exemplu strigător la cer a fost complexul de prelucrare a stufului, construit în colaborare cu câteva ţări membre în C.A.E.R.
S-a pornit de la ideea că stuful, care creşte în fiecare an, în deltă, pe suprafeţe enorme, poate fi folosit la fabricarea celulozei ieftine, economisind lemn preţios.
Greşeala a fost că toţi s-au concentrat asupra problemelor tehnice, dar nu s-a studiat biologia stufului.
Când enormul complex a fost terminat, s-a constatat, cu uimire, că recoltarea stufului în cantităţile cerute era o problemă dificilă.
După ce s-au împotmolit în deltă tractoare şi alte utilaje, iar recoltarea cu bărcile era ineficientă, s-a invetat o combină pentru recoltarea stufului, care reteza tulpinile sub apă. La început rezultatele păreau cele scontate, dar apoi s-a constatat că pe unde a trecut combina, anul viitor n-a mai crescut stuful.
Practic, cantitatea de stuf recoltată, nu a depăşit niciodată mai mult de 25% din capacitatea complexului, care lucra în pierdere.

 

Cerere nejustificată de fonduri, din cauza nerespectării temenelor planificate

O ferma de stat a cumpărat o clocitoare scumpă, pe valută, din Germania Federală. După ce au întârziat cu punerea în funcţie vreo doi ani, au cerut fonduri suplimentare să mai cumpere o clocitoare (înainte de a fi pusă prima în funcţie), ca să-şi îndeplinească planul de livrare a puilor!

 

Marfă de calitate îndoelnică, exportată în pierdere, pe preţuri de nimic

O fabrică exporta sticlă plană, pe un preţ foarte mic. Când au încetat să mai ambaleze sticla între scânduri de brad, trecând la un ambalaj mai ieftin, comenzile au fost suspendate!


Bancuri:

  • La o şedinţă C.A.E.R., reprezentatul sovietic intră primul în sală şi pune câte o pioneză pe scaunele delegaţilor.
    Delegatul est german vede pioneza, se aşează pe ea şi zâmbeşte.
    Delegatul ungur vede pioneza, o îndepărtează cu repeziciune, se aşează şi zâmbeşte.
    Delegatul român, vede pioneza, o schimbă cu o pioneză românească, se aşează pe ea şi zâmbeşte.

  • Cele trei minuni ale lumii moderne:
    1. Nemţii fac comerţ.
    2. Evreii fac război.
    3. Românii fac planificarea ştiinţifică a producţiei.

 

Ecomomia monopolistă de stat, frână a progresului

Când am ajuns pentru prima dată în occident, am rămas uimit cu câtă uşurinţă se umfla pneul bicicletei.
Am constatat că ventilul avea o mică biluţă, pe când în România era un simplu tubuleţ de cauciuc, ce opunea o rezistenţă mult mai mare la compresiunea pompei.
M-am întrebat de ce nu se poate fabrica şi în România un asemenea ventil?
Gândidu-mă, am ajuns la următoarele concluzii:
Să presupunem că un "inovator" vine cu propunerea să se treacă la fabricarea ventilului cu biluţă.
S-ar putea ca dosarul cu inovaţia să fie acceptat, să se permită chiar confecţionarea câtorva modele, inovatorul lăudat ,sau chiar premiat, dar inovaţia nu se va introduce niciodată în producţia de masă.
Motivele:
1. Transformarea liniei de producţie necesită bătaie de cap şi investiţie.
2. Fiind marfă destinată consumului intern şi fabrica deţinând monopolul fabricării, neavând concurenţă, nu are nici un interes să îmbunătăţească calitatea produsului.

 

Productivitatea scăzută a muncii

În multe sectoare unde nu se lucra în acord, chiulul nu numai că nu era considerat ca ceva ruşinos , ci lăudabil: "Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim".

 

Munca "patriotică"

La ţară au rămas din ce în ce mai mulţi bătrâni şi femei, iar mulţi membri ai gospodăriilor colective lucrau formal, ca să-şi păstreze loturile individuale. În sezonul campaniilor agricole se simţea o lipsă acută de braţe de muncă. Lipsa era acoperită de către soldaţi, studenţi, elevi, care nu erau interesaţi (unii nici nu erau în stare) să facă muncă de calitate, ceea ce ducea la pierderi.

  • Banc:
    Cercetătorii agricoli români au selecţionat un soi de porumb cu tuleul înalt numai de un metru, dar ştiuletele la fel da mare ca la porumbul obişnuit.
    Dar care e motivaţia?
    Să-l poată culege şi copiii de la grădiniţă.

 

Corupţia, şpaga, hoţia.

Aceste racile luaseră amploare şi se extinseseră peste tot.
Tehnicianul dentar de la Policlinica pentru studenţi nu a vrut să-mi facă o mică lucrare, fără să-i dau ciubuc. Neavând bani, am renunţat.
Exista o adevărată economie subterană, iar plata nelegală pentru servicii era larg acceptată de către populaţie.
Trebuie să recunosc că şi eu am primit plată nelegală pentru serviciile pe care le acordam, dar nu condiţionam prestarea serviciului de luarea banilor.
Niciodată nu primeam banii înainte, iar la urmă, lăsam la latitudinea omului, dacă vrea să dea şi cât.
După moartea lui Gheorghiu-Dej (regretată de mulţi), s-a părut că Ceauşescu îi va continua politica, dar după câţiva ani, centralismul conducerii economice s-a accentuat, a început cultul personalităţii, aspectele negative ale regimului s-au accentuat.
După o perioadă de dubiu, am ajuns la concluzia că sistemul existent este ineficient, nedrept, tiranic, şi am devenit anticomunist convins (cu toate că personal o duceam bine). Nu am intreprins nimic activ împotriva regimului, dar discutam cu soţia (care de la început era potrivnică regimului), mă destăinuiam unor prieteni, transmiteam bancuri politice. Eram convins că blocul sovietic va continua să dăinuiască, aveam familie şi situaţie socială, eram în ascensiune, câştigam bine, aşa că ne-am resemnat să îndurăm neplăcerile regimului.
 

  • Omul cu trei feţe' (Concluzie tristă vehiculată în timpurile acelea):
    Sub regimul comunist omul are trei feţe:
    Una, la şedinţele politice la locul de muncă;
    A doua, acasa faţă de copii (nu se putea critica orice);
    A treia pentru sine (poate şi pentru prietenii apropiaţi)

 

Comentarii.

Evenimente istorice şi politice

Din punct de vedere istoric şi politic, această etapă se poate împărţi în trei:

  1. Dominaţia sovietică

  2. "Liberalizarea" lui Gheorghiu-Dej

  3. Prima parte a guvernării lui Ceauşescu

 

Dominaţia sovietică

Se caracterizează prin: continuarea ocupaţiei militare sovietice şi a plăţii despăgubirilor de război, învăţământul obligatoriu al limbii ruse în şcoală, preamărirea ştiinţei, tehnicii şi culturii sovietice şi ruse, continuarea prigoanei - conform teoriei staliniste a "ascuţirii continue a luptei de clasă", industrializare forţată, cu preponderenţa industriei grele.
În această perioadă se proclamă primul plan cincinal (1951-55), se începe proiectul canalului Dunăre-Marea Neagră, se continuă colectivizarea agriculturii (la început forţată apoi mai lentă). Colectivizarea va fi decretată încheiată abia în 1962.
În 1952 sunt excluşi din guvern Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, (aparţinând "aripii moscovite").
Se promulgă o nouă constituţie de tip sovietic, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej îşi consolidează poziţia de conducător.

 

"Liberalizarea" lui Gheorghiu-Dej

În anii de după moartea lui Stalin (1953), Gheorghiu-Dej încetineşte ritmul industrializării, creşte producţia de bunuri de larg consum şi desfiinţează raţionalizarea produselor din comerţ, creşte salariile, abandonează proiectul canalului Dunăre-Marea Neagră, desfiinţează cele mai importante lagăre de muncă.
România şi Uniunea Sovietică desfiinţează sovromurile.
România proclamă un curs de dezvoltare "independent", în cadrul blocului răsăritean, cooperarea cu toate statele pe baza recunoaşterii egalităţii şi neamestecului în treburile interne. Se strâng legăturile cu China.
În 1955, România aderă la Pactul de la Varşovia, cu toate că, mai târziu, se va opune să se efectueze manevre pe teritoriul românesc.
După revolta din Ungaria (1956), prezenţa militară sovietică este suplimentată, mai ales la graniţa cu Ungaria.
Deşi "tulburările" din România au fost anemice şi controlabile, se creşte "vigilenţa" şi se iau măsuri represive, mai ales împotriva studenţilor şi muncitorilor suspectaţi, care ar putea incita la tulburări.
În 1957, sunt epuraţi Miron Constantinescu (cu legături la Moscova) şi Iosif Chişinevschi, membri ai Biroului Politic. Aceştia, în 1956, l-au criticat pe Gheorghiu-Dej şi au recomandat o liberalizare în stilul lui Hruşciov.
Ei sunt înfieraţi ca stalinişti şi învinuiţi de complicitate cu Ana Pauker.
Nicolae Ceauşescu este numit Şeful Cadrelor din PMR, în locul lui Miron Constantinescu.

 

Sfidarea lui Hruşciov

În 1958, Gheorghiu-Dej reuşeşte să-l convingă pe Hruşciov să-şi retragă trupele din România. Gheorghiu-Dej, adept convins al industrializării, se opune planului lui Hruşciov, ca România să devină furnizoarea de produse agricole şi materii prime ale statelor "industriale" membre în C.A.E.R.
Comerţul cu Uniunea Sovietică scade, în timp ce România începe să primească credite şi tehnologie occidentală.
În ceea ce priveşte ruptura chino-sovietică (1960), România se situează pe o poziţie neutră, continuând relaţiile cu ambele ţări.
Deasemenea are loc o apropiere de Yugoslavia, lansându-se proiectul hidrocentralei de la Porţile de Fier.
În "Declaraţia din aprilie 1964" a P.M.R., se respinge hegemonia sovietică în cadrul blocului comunist, reafirmând autonomia României.
Pe plan intern, sunt amnistiaţi "duşmanii de clasă" de dinainte şi "şoviniştii", se începe "derusificarea" şi promovarea culturii naţionale.
Minoritatea maghiară se plânge de discriminare, prin abolirea unor concesii politice şi culturale, în urma politicii de "românizare".

 

Prima parte a guvernării lui Ceauşescu

După moartea lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu este numit prim secretar al P.M.R. (transformat în 1965 în P.C.R.), cumulează diferite funcţii de partid şi de stat (printre care Preşedinte al Consiliului de Stat şi Comandatul Suprem al Armatei) se înconjoară de subordonaţi loiali, stăpânind Comitetul Central.
Continuă politica de românizare şi deviaţia de la politica sovietică.
România recunoaşte Republica Federală Germană şi continuă relaţiile diplomatice cu Israelul, după războiul din iunie 1967.
În 1968, condamnând invazia Cehoslovaciei iniţiată de Uniunea Sovietică, Ceauşescu primeşte aprobarea lipsită de precedent, a majorităţii populaţiei şi aprecierea puterilor occidentale. În primii ani ai guvernării permite eliberarea unor victime a prigoanei, se înmulţesc contactele cu vestul şi se acordă unele libertăţi pe tărâm literar, artistic şi de învăţământ. După ce îşi consolidează puterea şi apare cultul personalităţii (care în continuare va atinge culmi tragi-comice), se va cere reîntoarcerea scriitorilor şi artiştilor la realismul socialist şi se accentuează reprimarea disidenţilor.
În 1971, după reîntoarcerea din vizita în China, proclamă o versiune proprie de Revoluţie Culturală.
 

Ion Gheorghe-Maurer şi mii de directori şi oficiali, care au propus sau implementat reformele precedente, sunt demişi şi înlocuiţi.
În 1972, se adoptă rotaţia cadrelor (pentru a lipsi, pe un potenţial oponent, de acumularea puterii), cu efecte negative asupra conducerii economiei.
În 1973 Elena Ceauşescu devine membră a Biroului Politic, iar în 1974 Ceauşescu este ales Preşedinte al Republicii.

 

Inflorirea economică forţată (falsă)

Durează aproximativ două decenii şi jumătate şi este posibilă datorită resurselor, care se investesc în industrializare şi infrastructură.
Are loc o mai bună aprovizionare a populaţiei, şi creşterea nivelului de trai.Din păcate, este vorba de o înflorire falsă, forţată:
 

  1. Resursele financiare investite nu provin din rentabilitatea economică, ci în ordine istorică, predominant din: trecerea bogăţiilor ţării în mâna statului (vezi capitolul "Jaful"), credite externe şi forţarea exportului (ceea ce va produce mari suferinţe poporului).
    La acestea se adaugă acumulările de capital intern, prin menţinerea nivelului de trai scăzut (puterea de cumpărare a salariatului fiind printre cele mai mici dintre ţările comuniste europene).
     

  2. În noile intreprinderi, de la început se seamănă "sămânţa pieirii", prin mecanisme monopoliste ineficiente, incompetenţă, hoţie, etc, care vor duce în final la falimentul sistemului.

 

Criza generală a economiei socialiste

Constă în pierderea competiţiei economice cu ţările apusene dezvoltate, fiind cauza principală a prăbuşirii tuturor regimurilor comuniste din Europa.
Rădăcinile crizei există deja de la înfiinţarea acestor regimuri, prin crearea unor sisteme economice centralizate, monopoliste ineficiente.
În condiţiile în care statul este unicul deţinător al bogăţiilor ţării, având în mână cârma economiei, evoluţia fenomenelor economice este un proces istoric îndelungat, care trece prin mai multe etape, până la prăbuşirea inevitabilă.
 

Excepţii:

  1. Cuba şi Coreea de Nord, unde sistemul economic falimentar este menţinut prin: dictatură, îndoctrinare şi izolare.
     

  2. China, unde sub egida Partidului Comunist s-a trecut la o economie de piaţă, predominent capitalistă, (cu toate că statul deţine o parte din puterea de decizie pe tărâm economic), evitând astfel evoluţia nefastă a crizei.
    Vorba lui Deng Xiao Ping: "Nu este important ce culoare are blana pisicii, câtă vreme prinde şoareci".

 

Factori agravanţi ai crizei din România

Situaţia economică a unor state comuniste este "îndulcită" de existenţa unei tradiţii industriale, o descentralizare limitată, cu prezenţa unui mic dar important sector particular, care permite o oarecare economie de piaţă.
Deşi economiile acestor state rămân tot mai mult în urma economiilor statelor capitaliste dezvoltate, totuşi se obţin rezultate net superioare României, mai ales în ceea ce priveşte aprovizionarea populaţiei şi nivelul de trai.
În România, situaţia este agravată de politica economică cu centralizare excesivă şi marile greşeli pe tărâm economic ale guvernării ceuşiste. Dezvoltarea economică forţată a dus la epuizarea acumulărilor de capital provenit din perioada de "Jaf", iar acumulările de capital intern prin menţinerea nivelului de trai scăzut, nu ajung pentru "dezvoltarea economică planificată".
Politica relativ independentă (în cadrul blocului sovietic) a lui Gheorghiu-Dej este apreciată în occident şi răsplătită, printre altele, prin credite şi livrarea de echipament industrial modern, care sunt pompate în "dezvoltarea" în continuare a economiei ineficiente. După o timidă încercare de reforme economice în 1969, Ceauşescu se opune descentralizării şi reînnoieşte eforturile pentru dezvoltarea industriei grele, exploatarea extensivă a resurselor naturale, recrutarea din sate a forţei de muncă industrială, obţinerea concesiunilor şi creditelor occidentale.
Se construiesc uzine metalurgice şi petrochimice gigantice, a căror capacitate depăşeşte net posibilităţile de aprovizionare cu materii prime şi energie autohtone.
Se încep investiţii publice masive ( ineficiente economic) ca: reluarea lucrărilor la canalul Dunăre-Marea Neagră, planul de sistematizare a capitalei, canalul Bucureşti-Dunăre, planul de sistematizare a satelor, etc.
Dificultatea administrării unei economii în creştere, complexă şi diversificată este şi mai mult accentuată de "rotaţia" conducerii de partid şi de stat, impusă de către Ceauşescu(pentru a preveni ca un potenţial rival să acumuleze prea multă putere).
Deşi are loc o "creştere economică" impresionantă, continuarea primirii de credite masive din occident (cu dobânzi mari) şi imposibilitatea de a echilibra balanţa comercială externă prin export intensiv de produse agricole şi marfă (de multe ori de calitate îndoielnică şi la preţuri uneori derizorii), a dus la înglodarea ţării în datorii.

 

←Capitolul 2. „Jaful”                Capitolul 4. Decăderea→

   Share 
 


amintiridinromania.com   © 2005-2011 Gheorge Rafael Stefanescu