Capitolul 4. Decăderea
(Mijlocul anilor '70 - începutul anilor '80)
Asistent universitar
Iată-mă asistent universitar la clinica medicală, o
poziţie la care nici nu visam.
Secţia o cunoşteam, efectuând o mare parte din
specializare în cadrul ei. Profesorul era un om deosebit: clinician excelent,
foarte bun conferenţiar, cunoştinţe teoretice vaste, cultură generală
enciclopedică, foarte corect (chiar prea corect pentru acele vremuri),
pretenţios cu studenţii, dar omenos şi binevoitor cu personalul. Era iubit,
apreciat şi stimat.
Printre colegi erau mai mulţi medici mai în vârstă,
foarte bine pregătiţi, cu experienţă clinică îndelungată, culţi şi manieraţi. Am
învăţat mult de la ei. De multe ori le ceream sfatul în legătură cu cazurile
clinice pe care le aveam. Printre cei mai tineri erau, deasemenea, oameni
valoroşi, foarte bine pregătiţi.
Am primit în grijă un număr de saloane şi o grupă de
studenţi. Am depus un efort maximal ca vizitele clinice zilnice să fie reuşite,
să stabilesc diagnosticele corecte, să cer investigaţiile şi să dau tratamentele
adecvate (cu resursele limitate care ne stăteau la dispoziţie). Am încercat să
fac totul spre binele bolnavului, să transmit cât mai multe cunoştinţe medicale
studenţilor, să mă încadrez în orarul planificat al vizitei şi să cultiv
relaţiile de colaborare şi respect reciproc cu personalul în subordine.
Profesorul mi-a relatat că, atunci când se
repartizau medicilor serii noi de studenţi, cei repartizaţi mie îşi exprimau
bucuria. Aceasta însemna că seria precedentă fusese mulţumită de mine,
transmiţând această părere , următorilor.
La şedinţele profesionale, prezidate de profesor, când îmi venea rândul
prezentam cazuri clinice şi articole din literatura medicală internaţională.
Făceam destul de multe gărzi, iar cu timpul am avut şi un număr de pacienţi
particulari, pe care-i vizitam la domiciliu.
La început, am simţit că este degradant ca la
externare pacientul să-mi ofere bani. Am avut un oarecare proces de conştiinţă.
Era ilegal, nedrept şi întina relaţia medic-pacient. Pe de altă parte,
circulaţia subterană a banilor era un fenomen generalizat. Pentru a obţine ceva
trebuia să "dai" (la vânzător, meseriaş, dentist, doctor, ş.a.m.d.).
Apoi, banii îţi asigurau o viaţă mai îndestulată. Trăiam în cadrul sistemului şi
încercam să mă autojustific.
Am hotărît să aplic nişte reguli "mai umane" pentru acceptarea "ofertelor".
Nu condiţionam tratamentul de primirea banilor (refuzam oferta la internare), în
timpul internării nu făceam aluzii cu privire la recompensă, nu acceptam bani de
la cei pe care îi consideram că au stare materială proastă, sau dela bolnavii
terminali, spunându-le: "Dumneata ai mai multă nevoie de banii aceştia decât
mine".
Totuşi, marea majoritate a pacienţilor au fost "recunoscători".
Este interesant că aveam impresia că unii pacienţi de la care refuzam să primesc
bani, credeau ca nu vreau să mă ocup de ei în viitor, sau le voi acorda mai
puţină atenţie.
Mulţi ani mai târziu, când am lucrat ca medic în
străinătate - unde această practică nu era încetăţenită - am refuzat categoric
să primesc bani de la pacienţii, rarisimi, care încercau acest lucru (desigur
aveam un salariu mult mai mare decât în România).
Legătura medic-pacient mi s-a părut mult mai deschisă şi sinceră, fără să fie
umbrită de relaţia materială.
Relaţiile cu colegii erau foarte plăcute, bazate pe
respect reciproc. Discutam nu numai teme profesionale, ci şi din alte sfere (viaţa
cotidiană, artă, bancuri, etc). Simpatia era reciprocă.
Unul dintre medici, profilat mai mult pe cardiologie, m-a învăţat să interpretez
electrocardiogramele, lăsându-mă apoi să scriu rezultatele independent, după
care controla corectitudinea interpretării. Cu timpul, m-am perfecţionat
într-atât că doar rareori mai trebuia să mă corecteze.
Când aveam puţin timp liber, învăţam să citesc, la
microscop, lamele de hematologie şi citologie, cu ajutorul laborantei şi a şefei
laboratorului, o doamnă distinsă şi o doctoriţă foarte bine pregătită.
Cu conferenţiarul de parazitologie am colaborat deosebit de fructuos, publicând
împreună o lucrare referitoare la cazul interesant al unui pacient internat în
secţia mea.
Unul dintre colegii mai tineri, pasionat de cercetare, neavând antiseruri pentru
antigenele pe care le cerceta, depunea o muncă de Sisif, producându-le prin
injectarea unor iepuri (în occident, cercetătorii aveau la dispoziţie serurile
produse de firme specializate).
Nu toţi medicii aveau un nivel profesional atât de
ridicat.
Aveam un coleg, membru de partid, cu relaţii în elita conducătoare, cu nivel
profesional destul de limitat. Fiind băutor înveterat, i se aducea băutură şi la
camera de gardă, uneori făcându-i-se rău. Odată, profesorul m-a rugat să-l
dublez la o gardă. Altfel era un băiat liniştit, jovial, plăcut, bun coleg.
Având relaţii bune cu el, mi-a propus chiar să intru în Partid, propunere pe
care nu am încercat s-o materializez. Personal, m-a ajutat mult, aranjând o
întâlnire cu unul din oamenii din conducerea de partid din Focşani. La această
întâlnire (la care a participat şi el), cu masă abundentă udată cu băutură, am
obţinut detaşarea soţiei la Bucureşti, după ce lucrase doi ani la Panciu.
În secţia unde lucram, am organizat o serie de
audiţii de muzică clasică (aduceam de acasă aparatul stereo), cu participarea
câtorva medici melomani.
Am rugat pe unul dintre colegi, care avea o cultură muzicală mai serioasă, să
ţină înainte de audiţii câte o mică prelegere despre compozitorii şi lucrările
ce urmau a fi audiate.
Activitatea politică era formală. Toţi participau la
şedinţele "deschise", la citirea ziarului, dar chiar dacă luau cuvântul, se
simţea apatia majorităţii.
Situaţia economică era în curs de înrăutăţire, aveam
probleme cu aprovizionarea cu medicamente, filme radiologice şi alte materiale
necesare spitalului.
La un moment dat, profesorul mi-a dat în grijă un mic stoc de diuretic (furosemid)
injectabil, cu precizarea să-l distribui numai cazurilor "grave şi strict
necesare".
Aprovizionarea populaţiei s-a înrăutăţit treptat. A
dispărut urda, smântâna, iar unt se găsea intermitent; uneori nu era zahăr; când
"venea marfă" erau cozi la cartofi, pepeni, bere şi alte produse. Carnea
dispăruse, iar pentru a o procura - la suprapreţ - trebuiau relaţii. La
carmangerii se găseu oase de porc afumate, slănină şi "şuncă de Praga" cu un
gust ciudat, neplăcut, pe care lumea nu o prea cumpăra.
Socrul meu (învăţător pensionar) suferea de o
afecţiune cronică, cu spitalizări repetate. În anul 1979, fiind internat la
secţia gastroenterologie a spitalului Fundeni, într-un memoriu către conducerea
spitalului se plânge de înrăutăţirea condiţiilor de spitalizare: "Lenjeria este
uzată, la duşuri lipsesc robinetele şi apa caldă, WC-urile sunt neîngrijite,
mâncarea este puţină şi de proastă calitate"
În timp ce populaţia suferea din cauza
aprovizionării şi a serviciilor deficitare, membrii protipendadei de partid şi
de stat aveau centre de aprovizionare speciale, cu un larg sortiment de produse,
inclusiv marfă occidentală. La fel aveau şi o reţea de servicii, inclusiv spital,
dotat cu aparatură modernă, medicamente străine şi cele mai bune cadre
specializate.
Vizitele de lucru ale "Tovarăşului Ceauşescu" s-au
transformat în spectacole regizate.
În preajma vizitei, pieţele erau aprovizionate din abundenţă, pentru ca, imediat
după terminarea vizitei, marfa să dispară.
Foarte repede mi-am dat seama că majoritatea
medicilor, mai ales cei vârstnici, nutreau sentimente anticomuniste. Unii tăceau,
alţii făceau iluzii ironice, iar cu câţiva am ajuns să ne spunem bancuri
politice.
Unul din ei, cu un fin simţ al ironiei, mi-a spus că
dintre ziare preferă să citească "Sportul popular". "Este cel mai obiectiv ziar.
Dacă scrie că una din echipe a câştigat cu 2:0, este o ştire obiectivă" Avea o
cunoştinţă vorbitoare de română în Australia. I-a expediat, neînsoţit de
comentarii, câteva exemplare din ziarul "Scânteia", pline de cuvântări ale lui
Ceauşescu şi articole despre el. "Foarte interesant" i-a răspuns colegul.
În decursul activităţii mele la spital, au părăsit
ţara în mod ilegal trei medici de la Clinica Medicală, printre care "cardiologul"
şi "cercetătorul".
Bancurile politice
Deşi interzise, exista o abundenţă de bancuri
politice şi tot timpul apăreau altele noi. Le împărtăşeam numai prietenilor şi
colegilor în care aveam încredere. Pentru noi, aceste bancuri, care ironizau şi
îşi băteau joc de absurdităţile regimului, erau ca oxigenul pentru astmatic.
După ce auzeam un banc nou, râdeam cu poftă, ne descreţeam frunţile, uitam de
greutăţile vieţii zilnice, iar plăcerea şi mai mare era să-l transmitem şi
altora. Faptul că erau interzise le măreau farmecul, dându-ne senzaţia
solidarităţii cu cei cu care le împărtăşeam. După o "şedinţă" de bancuri, aveam
"tonusul sufletesc" mai ridicat, petrecându-ne apoi toată ziua parcă mai bine
dispuşi. Cred, că regimul ar fi trebuit să fie foarte mulţumit de existenţa
acestor bancuri, care distrăgeau atenţia de la opoziţia făţisă.
Starea de spirit a oamenilor de pe stradă
Pe stradă întâlneai mulţi oameni cu feţele
întunecate, privind în gol sau nervoşi. La magazine era aglomeraţie, uneori cozi,
vânzătoarele nepoliticoase, parcă îţi făceau un mare bine că îţi vindeau marfa
de proastă calitate. De multe ori trebuia să dai un "ciubuc", ca să obţii marfa
dorită.
Exista şi marfă occidentală de import, pe valută, la
magazine speciale, sau puteai să le cumperi de la cei care primeau pachete din
străinătate.
Eu am plătit unui turist, cu o rată de schimb foarte avantajoasă pentru el, să-mi
cumpere două casete pentru casetofon.
Miloacele de transport erau supraaglomerate, mai
ales la orele de vârf, iar oamenii nervoşi, se luau uneori la harţă, pentru
nimicuri.
În timp ce nivelul de trai era în scădere, se investeau sume uriaşe în proiecte
grandioase, ca "sistematizarea capitalei".
S-a trecut la distrugerea unei mari părţi a capitalei, care conţinea clădiri de
valoare istorică, biserici, etc. Pe buna dreptate, populaţia denumea în derâdere
grandiosul bulevard construit din ordinul lui Ceausescu: "Victoria socialismului
asupra capitalei".
"Povestea cartofului"
În anul 1986, fiind într-o vizită de lucru la mai
multe spitale din Marea Britanie, am fost întrebat de către unul dintre medici:
"Cum se poate ca într-o ţară atât de bogată ca România situaţia economică să fie
atât de rea?"
Ca să ilustrez situaţia, i-am propus să-i expun un
scenariu posibil, bazat pe amintirile mele, ce se întâmpla cu cartoful din
momentul recoltării şi până când ajungea la consumator. Toamna, recolta de
cartofi trebuie scoasă din pământ, dar la ţară nu se găseşte destulă forţă de
muncă disponibilă pentru recoltat.
Asta nu este o problemă de nerezolvat, sunt scoşi la "muncă patriotică" elevii,
studenţii şi chiar soldaţii.
Aceştia nu sunt interesaţi să facă muncă de calitate. Cartofii sunt scoşi la
suprafaţă cu ajutorul plugului, dar se recoltează numai aceia care "se văd bine"
şi nu şi cei acoperiţi de un subţire strat de pământ. Consecinţa: o parte a
recoltei rămâne în pământ!
Cartofii se adună pe câmp în grămezi mari, dar se iveşte o altă problemă: nu
există mijloace de transport! Două camioane sunt defecte de multă vreme,
neputând fi reparate din cauza lipsei pieselor de schimb, un camion este plecat
la o nuntă cu "tovaraşul Secretar", iar restul - ocupate cu alte munci.
Între timp, accesul camioanelor este îngreunat de ploile de toamnă. Cartofii
rămân pe câmp două-trei săptămâni. O parte se fură! O parte putrezesc!
În sfârşit, cartofii sunt transportaţi, selecţionaţi
pentru export(!), iar cei neadecvaţi exportului sunt depozitaţi în vederea
consumului intern.
Rezultatul: criză în aprovizionarea cu cartofi!
Eu, cetăţean de rând, vrând să cumpăr cartofi, trebuie să stau la coadă la
"Legume şi Fructe". Când îmi vine rândul, cer cinci kilograme de cartofi. Mi se
spune că "se dau " numai trei kilograme. Neavând de ales, accept fără discuţii,
la care vânzătorul mă "serveşte", luând cartofii cu făraşul, împreună cu ceva
pământ şi câţiva cartofi stricaţi, cântăreşte "trei kilograme" (care de fapt
sunt numai 2,950), "greşeşte" la calculul totalului cu un leu (în favoarea lui)
şi "nu are destul măruntiş" ca să-mi dea restul.
Eu cunosc toate aceste tertipuri şi ştiu că m-a "înşelat", dar suport stoic "operaţia"
spunându-mi: "Lasă, să trăiască şi el!"
Ajungând acasă, aleg cartofii de pământ, arunc doi trei cartofi stricaţi şi sunt
fericit că "am găsit" cartofi (puteam să nu găsesc deloc).
Concluzia: Nimic nu funcţionează: nici agricultura,
nici transportul, nici comerţul!
Englezul s-a arătat mulţumit de "scenariu", declarându-mi că acum înţelege mai
bine situaţia.
Bancuri:
-
Previziunile economice pentru anul viitor:
"Va fi un an economic mediu: ceva mai rău decât anul precedent, dar mult mai
bun decât anul următor".
-
Care este diferenţa între o carmangerie dinainte
de război şi una de astăzi?
Inainte, pe firmă scria "La Ghiţă măcelarul", iar înauntru era carne.
Acum, pe firmă scrie "Carne", iar înautru este… Ghiţă măcelarul.
-
Un cetăţean intră la magazin şi întreabă:
- Aveţi lapte?
- Nu
- Lasă, că ştiu eu cine e de vină! Şi înjură.
A doua zi:
- Aveţi unt?
- Nu
- Lasă, că ştiu eu cine e de vină! Şi înjură.
A treia zi:
- Aveţi smântână?
- Nu
- Lasă, că ştiu eu cine e de vină! Şi înjură.
Apare securistul de după tejghea, îl invită la biroul lui, îl pofteşte să ia
loc şi-l întreabă:
- Acum spune-mi dumneata, să ştiu şi eu, cine e de vină?
- Cine e de vină? Americanii sunt de vină!
- Aaa! Bine, poţi să pleci.
In timp ce se îndrepta spre uşă, cetăţeanul se întoarce brusc spre securist şi-l
întreabă:
- Dar, de fapt, voi ,cine credeaţi că e de vină?
"Geniul din Carpaţi"
Profesorul meu a fost ales să fie unul dintre
medicii personali ai lui Ceauşescu. Am aflat (indirect) că, în timp ce perechea
"conducătoare" mânca şi bea cu ocazia unei serbări, profesorul care-i însoţea îi
aştepta afară în maşină, fără să fie servit. A fost o ilustrare a lipsei de bun
simţ şi a desconsiderării intelectualităţii de către "Conducător" şi anturajul
său.
Cultul personalităţii cu preamărirea nemărginită era
în contrast izbitor cu lipsa sa de cultură generală şi greşelile de "esprimare"
din cursul discursurilor.
Deşi era periculos, circulau pe seama lui multe
bancuri:
-
Un sfat preţios al "Tovarăşului" (Ceauşescu),
valorează… cât o bombă atomică!
-
Limbile străine vorbite de tovaraşul Nicolae
Ceauşescu: bâlbâita, daco-gestica, şi Elena.
-
Ai auzit că se desfiinţează litera x din alfabetul
român?
- Dece?
- Findcă nu "ezistă!"
La culesul strugurilor
Într-un an, am participat cu studenţii la culesul
strugurilor în Odobeşti. A fost o muncă plăcută, deşi unii studenţi, neobişnuiţi
cu munca, aveau probleme cu orele prelungite de lucru.
Oficialităţile de partid veneau în vie "ca la ei
acasă", încărcau maşinile cu lădiţele de struguri şi plecau.
La sfârşit, s-a făcut o mare serbare cu masă şi vin
din abundenţă. După ce am degustat mai multe vinuri, unul din pivniceri (cam
cherchelit), s-a exprimat "Şi acum să vă aduc ceva special: Beaujolais!".
Întradevăr, acest vin roşu n-a fost rău.
Ulterior, fiind în Franţa, am aflat că acolo este un vin destul de comun.
Primii doi ani, cât soţia locuia cu copiii la Panciu,
îi vizitam la 1-2 săptămâni.
Oficialităţile aveau "acces liber" la depozitul de vinuri din Panciu.
Soţia, fiind specialistă în boli de femei, a fost şi ea invitată, făcându-i-se
cadou două canistre de câte 20 litri, pline cu vin. I s-a spus să revină de câte
ori va avea nevoie.
Viaţa de familie
Eu locuiam în Bucureşti, în apartamentul aproape
nemobilat.
Cu reîntoarcerea soţiei, am aranjat apartamentul frumos, şi familia s-a reunit.
Câştigam bine, dar mă feream să părem cheltuitori.
Începuseră cercetările cu veniturile ilicite.
Apartamentul era frumos mobilat.
Alimente aveam din abundenţă, obţinute prin relaţii sau primite cadou.
Deseori, la sfârşitul săptămânii mergeam la socri. Uneori îi mai ajutam în
gospodărie, şi ne întorceam încărcaţi cu produse de la ţară.
Copiii urmau şcoala din cartier, învăţau bine şi nu le lipsea nimic.
Încercam să-i atrag spre ştiinţele exacte, dându-le probleme distractive.
Ne străduiam să le spunem numai adevărul, dar ne feream să criticăm făţis
regimul sau să spunem în faţa lor bancuri anticomuniste.
Cu soţia ne plimbam, ieşeam la spectacole, ne întâlneam cu prietenii şi rudele,
uneori plecam în excursie.
Duceam o existenţă modestă, dar îndestulată, cu o viaţă de familie armonioasă.
Ceea ce mă deranja era că nu mai credeam în comunism, simţeam că totul în jurul
nostru se deteriorează, sufeream de metehnele regimului şi mai ales de "făţărnicia"
pe care trebuia s-o practic la toate nivelele.
Pe de altă parte, am reuşit să ne construim insula noastră de fericire şi
profesional eram în ascensiune.
Respingerea dosarului pentru examen
În anul 1978, în timp ce eram în vizită la socri, am
fost anunţat de către un coleg, să mă întorc de urgenţă pentru a-mi depune
dosarul pentru examenul de avansare.
Eram mulţumit şi simţeam că am intrat pe făgaşul cel bun.
Spre stupefacţia mea, dosarul a fost returnat cu
specificaţia: "Nu are avizul Comitetului de Partid al Capitalei".
Am fost profund afectat. Am simţit ca şi cum
arătătoarele istoriei s-au întors cu vreo douăzeci de ani.
Profesorul, contrariat, s-a deplasat personal să vadă care e motivul respingerii.
I s-a spus că problema este originea economico-socială nesănătoasă, inclusiv
fostul domiciliu obligatoriu.
Consideram că nu este numai o mare nedreptate pentru mine, ci o pierdere şi
pentru stat şi societate, să demiţi un clinician şi cadru didactic cu o
experienţă de cinci ani.
Împreună cu soţia, am hotărît să cerem părăsirea
ţării cu toată fa-milia. Dacă toată viaţa mea de până acum am încercat să mă
integrez în orânduirea socială existentă, chiar cu preţul "făţărniciei" impuse
majorităţii cetăţenilor, pentru prima dată în viaţă, luând o atitudine făţişă
împotriva politicii oficiale am avut o senzaţie de uşurare şi eliberare.
Mi-am lepădat masca de om cu "trei feţe" şi puteam
să mă exprim mult mai liber.
Am rămas uimit de numărul mare de oameni din jurul meu care mi-au acordat
sprijin moral, exprimat în mod variat prin: înţelegere tacită, simpatie,
aprobare, sau chiar solidaritate. Nu era vorba numai de oameni în situaţia mea,
ci despre mulţi alţii, despre care nici nu bănuiam că vor avea o asemenea
reacţie.
Am simţit o mare linişte sufletească şi forţe nebănuite de luptă, pentru
atingerea ţelului propus.
Primele rezultate au fost că soţiei i s-a anulat
detaşarea, iar mie nu mi s-a plătit salariul, cerându-mi-se să-mi caut alt loc
de muncă.
Am scris imediat un memoriu la secţia Paşapoarte, cerând urgentarea părăsirii
ţării, familia rămânând fără mijloace de susţinere.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar foarte curând, casiera de la Rectorat mi-a
telefonat, întrebându-mă dacă prefer să-mi facă stat de plată separat, sau să
aştept să mi se achite datoria la salariul următor.
Am refuzat să-mi caut alt serviciu, aşa că după un
timp am primit o înştiinţare că sunt detaşat "în interes de serviciu" la
Policlinica pentru Sportivi.
La Policlinica pentru sportivi
Pentru mine era un fel de staţiune de odihnă.
Activitatea medicală (pentru un clinician cu experienţă de spital) era aproape
nulă. Activitatea ştiinţifică şi pedagogică erau inexistente.
Salariul era ceva mai mare ca la spital, în schimb nu se mai primeau
surplusurile anterioare.
În timpul serviciului, aveam multe ore libere (din
lipsă de pacienţi), când citeam, învăţam limbi străine, discutam cu colegii.
Se pare că era o instituţie unde se puneau pe linie
moartă, o serie de "indezirabili". În afară de mine, mai fusese transferată,
deoarece făcuse şi ea cerere de părăsire a ţării, o specialistă în recuperare -
din alt spital.
Mai era un medic mai în vârstă, foarte simpatic, anticomunist convins, fiu de
fost ofiţer superior din armata regală. Venea deseori în cabinetul meu şi
discutam îndelung. Fusese în vizită în R.D.G. şi a ajuns la concluzia, că este
vorba de acelaş "tembelism comunist" ca la noi.
Odată, întrebându-l ce părere are despre o problemă, mi-a răspuns ironic: "Eu nu
gândesc, Partidul gândeşte pentru mine!".
Priveam pe geam spre curtea policlinicii, unde se
făceau renovări, şi în timp ce doi muncitori lucrau cu încetinitorul, fără
tragere de inimă, iar alţi trei îi priveau, colegul a remarcat cu sarcasm: "Păi
de aia este frumos socialismul!".
-
Banc:
La o casă de nebuni, pacienţii sunt rugaţi să ajute la descărcarea cărămizilor
aflate într-un camion. Imediat se împart în două echipe: una care descarcă
camionul şi cealaltă care încarcă cărămizile în camion.
- Opriţi! Munca voastră nu are nici o eficienţă! spune supraveghetorul.
- Ce contează? Treaba să meargă! îi răspunde unul din pacienţi.
Îmi completam veniturile, însoţind diferite echipe
sportive (gimnastică, box) la antrenamente sau competiţii, mai aveam câţiva
pacienţi particulari şi am început să fac gărzi de noapte pe "Salvare".
Munca pe " Salvare "
"Salvarea" era un mijloc de transport al bolnavilor
spre camera de gardă şi nici măcar cel mai rapid.
La orele de vârf, putea să treacă vreme îndelungată
până la sosirea "salvării", mai ales că o serie de cetăţeni transmiteau "simptome"
false, pentru a accelera venirea ei. Marea majoritate a ambulanţelor nu erau
echipate cu utilaj modern pentru tratamente de urgenţă, şi de fapt "Salvarea"
devenise un mijloc "legal" de acordarea asistenţei medicale la domciliu.
De la primele gărzi efectuate, mi-am dat seama că
cetăţenii erau foarte mulţumiţi dacă îi examinam, le explicam despre ce este
vorba, uneori le administram un mic tratament pe loc, scriam o reţetă şi o mică
scrisoare către medicul de familie. Aproape în toate cazurile, primeam "răsplata",
însoţită de mulţumiri. Desigur, şi şoferul care aştepta răbdător, îşi primea
partea. Gărzile pe Salvare s-au dovedit mult mai "rentabile" decât gărzile la
camera de gardă a spitalului.
În decurs de doi ani şi trei luni, cât am mai rămas
în ţară după depunerea cererii de emigrare, am primit cinci răspunsuri negative
la memoriile pe care le-am depus. La ultima audienţa, mi s-a spus clar: "Nu vei
primi aprobare pentru părăsirea ţării, nici acum şi nici peste cinci ani!"
Am aflat că autorităţile române, au transmis unui
avocat american, care se ocupa, în mod voluntar, de cazuri ca ale mele, că de
fapt "n-am înaintat cerere de plecare". După ce am reuşit să transmit (printr-un
turist) hârtiile cu cele cinci răspunsuri negative, la scurt timp am fost
invitaţi să ne ridicăm paşapoartele.
Astfel, în anul 1980, a luat sfârşit perioada trăită
in România Socialistă. În schimb, lămurirea cauzelor, a mecanismelor şi
consecinţelor dezastrului economico-social a ţării natale, au continuat şi
continuă să mă frământe până astăzi.
Comentarii
Evenimente istorice şi politice
România condamnă invazia sovietică din Afganistan
din 1979.
Probleme economice
Producţia industrială a României a crescut de 100 de
ori din 1950 până la mijlocul anilor şaptezeci, când economia începe să capoteze.
Neputându-se trece de la o producţie extensivă la una intensivă, pentru prima
dată în economie apare lipsa forţei de muncă.
Din cauza productivităţii reduse, "desvoltarea industriei" necesită creşterea
numărului muncitorilor industriali, în medie, cu 5% pe an.
Noii angajaţi provin, în majoritate, din rezerva de forţă de muncă de la sate,
care de-a-lungul anilor a scăzut drastic, la munca agricolă rămânând în special
femeile şi bătrânii. Cam 30% din muncitorii industriali sunt navetişti de la
ţară, bucurându-se şi de deţinerea lotului individual de către familie.
Mulţi au un nivel de educaţie scăzut, absenteismul şi alcoolismul fiind fenomene
frecvente, ce influenţează negativ productivitatea.
La aceasta se adaugă natalitatea scăzută, îmbătrânirea populaţiei, emigrarea
unor specialişti, risipirea forţei de muncă printr-o proastă planificare şi
conducere. Producţia autohtonă nu mai poate acoperi cu materii prime necesarul
uriaşelor uzine, construite la comanda gigantomanilor de la conducere.
Se importa petrol, gaze naturale, cocs, minereu de fier, curent electric, etc.
Preţul petrolului creşte pe piaţa internaţională, în schimb scad preţurile
oţelului şi produselor petrochimice.
Cutremurul din 1977, anii secetoşi, producţia redusă din agricultură, neglijată
timp de decenii (productivitatea la hectar fiind pe locul 20 în Europa), sunt
factori suplimentari la generarea crizei.
←Capitolul 3.
„Înflorirea”
Capitolul 5. Falimentul→
