AMINTIRI DIN ROMÂNIA SOCIALISTĂ / Dr. Gheorghe Rafael-Ştefănescu

 
Prefaţă

Capitolul 1. Primele amintiri

Capitolul 2. „Jaful

Capitolul 3. „Înflorirea

Capitolul 4. Decăderea

Capitolul 5. Falimentul

Încheiere

Cuprins

 

Despre Autor (biografie)

Note de lectura - recenzie H. Hauptmann, Virtual Arad


Scrie-mi!


Cumpără cartea:

E-book:

Google Nook Sony Reader

B&N IB

Ediţia cartonată $17: Lulu   


Linkuri:

"Orizonturi roşii" Ion M. Pacepa
Vasile Paraschiv, dizident
Comunismul in Romania
Memoria.ro
Comunism.ro
Fenomenul Pitesti.ro
Crimele Comunismului.ro

Bloguri

În linie dreaptă
Teacheru
Dreapta
Tismăneanu (blog)  FB

Video:

"Comunism pe burta goală" (Realitatea TV)
(22 clipuri)

"Amintiri din Epoca de Aur":
I. Tovarăşi, frumoasă e viaţa!
 1   2   3

II. Dragoste în timpul liber
 1   2

"Lumea pierduta a comunismului" (BBC):
1. Germania de Est
2. Cehoslovacia

3. ROMANIA

"Condamnaţi la fericire" - Experimentul comunist in România
1   2

Google B 1 Google B 2 Scribd Wikisource Libris.ro

←Capitolul 3. „Înflorirea                   Capitolul 5. Falimentul

 

Capitolul 4. Decăderea
(Mijlocul anilor '70 - începutul anilor '80)

|

Asistent universitar

Iată-mă asistent universitar la clinica medicală, o poziţie la care nici nu visam.

Secţia o cunoşteam, efectuând o mare parte din specializare în cadrul ei. Profesorul era un om deosebit: clinician excelent, foarte bun conferenţiar, cunoştinţe teoretice vaste, cultură generală enciclopedică, foarte corect (chiar prea corect pentru acele vremuri), pretenţios cu studenţii, dar omenos şi binevoitor cu personalul. Era iubit, apreciat şi stimat.

Printre colegi erau mai mulţi medici mai în vârstă, foarte bine pregătiţi, cu experienţă clinică îndelungată, culţi şi manieraţi. Am învăţat mult de la ei. De multe ori le ceream sfatul în legătură cu cazurile clinice pe care le aveam. Printre cei mai tineri erau, deasemenea, oameni valoroşi, foarte bine pregătiţi.
 

Am primit în grijă un număr de saloane şi o grupă de studenţi. Am depus un efort maximal ca vizitele clinice zilnice să fie reuşite, să stabilesc diagnosticele corecte, să cer investigaţiile şi să dau tratamentele adecvate (cu resursele limitate care ne stăteau la dispoziţie). Am încercat să fac totul spre binele bolnavului, să transmit cât mai multe cunoştinţe medicale studenţilor, să mă încadrez în orarul planificat al vizitei şi să cultiv relaţiile de colaborare şi respect reciproc cu personalul în subordine.
 

Profesorul mi-a relatat că, atunci când se repartizau medicilor serii noi de studenţi, cei repartizaţi mie îşi exprimau bucuria. Aceasta însemna că seria precedentă fusese mulţumită de mine, transmiţând această părere , următorilor.
La şedinţele profesionale, prezidate de profesor, când îmi venea rândul prezentam cazuri clinice şi articole din literatura medicală internaţională.
Făceam destul de multe gărzi, iar cu timpul am avut şi un număr de pacienţi particulari, pe care-i vizitam la domiciliu.
 

La început, am simţit că este degradant ca la externare pacientul să-mi ofere bani. Am avut un oarecare proces de conştiinţă. Era ilegal, nedrept şi întina relaţia medic-pacient. Pe de altă parte, circulaţia subterană a banilor era un fenomen generalizat. Pentru a obţine ceva trebuia să "dai" (la vânzător, meseriaş, dentist, doctor, ş.a.m.d.).
Apoi, banii îţi asigurau o viaţă mai îndestulată. Trăiam în cadrul sistemului şi încercam să mă autojustific.
Am hotărît să aplic nişte reguli "mai umane" pentru acceptarea "ofertelor".
Nu condiţionam tratamentul de primirea banilor (refuzam oferta la internare), în timpul internării nu făceam aluzii cu privire la recompensă, nu acceptam bani de la cei pe care îi consideram că au stare materială proastă, sau dela bolnavii terminali, spunându-le: "Dumneata ai mai multă nevoie de banii aceştia decât mine".
Totuşi, marea majoritate a pacienţilor au fost "recunoscători".
Este interesant că aveam impresia că unii pacienţi de la care refuzam să primesc bani, credeau ca nu vreau să mă ocup de ei în viitor, sau le voi acorda mai puţină atenţie.

Mulţi ani mai târziu, când am lucrat ca medic în străinătate - unde această practică nu era încetăţenită - am refuzat categoric să primesc bani de la pacienţii, rarisimi, care încercau acest lucru (desigur aveam un salariu mult mai mare decât în România).
Legătura medic-pacient mi s-a părut mult mai deschisă şi sinceră, fără să fie umbrită de relaţia materială.
 

Relaţiile cu colegii erau foarte plăcute, bazate pe respect reciproc. Discutam nu numai teme profesionale, ci şi din alte sfere (viaţa cotidiană, artă, bancuri, etc). Simpatia era reciprocă.
Unul dintre medici, profilat mai mult pe cardiologie, m-a învăţat să interpretez electrocardiogramele, lăsându-mă apoi să scriu rezultatele independent, după care controla corectitudinea interpretării. Cu timpul, m-am perfecţionat într-atât că doar rareori mai trebuia să mă corecteze.
 

Când aveam puţin timp liber, învăţam să citesc, la microscop, lamele de hematologie şi citologie, cu ajutorul laborantei şi a şefei laboratorului, o doamnă distinsă şi o doctoriţă foarte bine pregătită.
Cu conferenţiarul de parazitologie am colaborat deosebit de fructuos, publicând împreună o lucrare referitoare la cazul interesant al unui pacient internat în secţia mea.
Unul dintre colegii mai tineri, pasionat de cercetare, neavând antiseruri pentru antigenele pe care le cerceta, depunea o muncă de Sisif, producându-le prin injectarea unor iepuri (în occident, cercetătorii aveau la dispoziţie serurile produse de firme specializate).

Nu toţi medicii aveau un nivel profesional atât de ridicat.
Aveam un coleg, membru de partid, cu relaţii în elita conducătoare, cu nivel profesional destul de limitat. Fiind băutor înveterat, i se aducea băutură şi la camera de gardă, uneori făcându-i-se rău. Odată, profesorul m-a rugat să-l dublez la o gardă. Altfel era un băiat liniştit, jovial, plăcut, bun coleg. Având relaţii bune cu el, mi-a propus chiar să intru în Partid, propunere pe care nu am încercat s-o materializez. Personal, m-a ajutat mult, aranjând o întâlnire cu unul din oamenii din conducerea de partid din Focşani. La această întâlnire (la care a participat şi el), cu masă abundentă udată cu băutură, am obţinut detaşarea soţiei la Bucureşti, după ce lucrase doi ani la Panciu.
 

În secţia unde lucram, am organizat o serie de audiţii de muzică clasică (aduceam de acasă aparatul stereo), cu participarea câtorva medici melomani.
Am rugat pe unul dintre colegi, care avea o cultură muzicală mai serioasă, să ţină înainte de audiţii câte o mică prelegere despre compozitorii şi lucrările ce urmau a fi audiate.
 

Activitatea politică era formală. Toţi participau la şedinţele "deschise", la citirea ziarului, dar chiar dacă luau cuvântul, se simţea apatia majorităţii.

Situaţia economică era în curs de înrăutăţire, aveam probleme cu aprovizionarea cu medicamente, filme radiologice şi alte materiale necesare spitalului.
La un moment dat, profesorul mi-a dat în grijă un mic stoc de diuretic (furosemid) injectabil, cu precizarea să-l distribui numai cazurilor "grave şi strict necesare".
 

Aprovizionarea populaţiei s-a înrăutăţit treptat. A dispărut urda, smântâna, iar unt se găsea intermitent; uneori nu era zahăr; când "venea marfă" erau cozi la cartofi, pepeni, bere şi alte produse. Carnea dispăruse, iar pentru a o procura - la suprapreţ - trebuiau relaţii. La carmangerii se găseu oase de porc afumate, slănină şi "şuncă de Praga" cu un gust ciudat, neplăcut, pe care lumea nu o prea cumpăra.
 

Socrul meu (învăţător pensionar) suferea de o afecţiune cronică, cu spitalizări repetate. În anul 1979, fiind internat la secţia gastroenterologie a spitalului Fundeni, într-un memoriu către conducerea spitalului se plânge de înrăutăţirea condiţiilor de spitalizare: "Lenjeria este uzată, la duşuri lipsesc robinetele şi apa caldă, WC-urile sunt neîngrijite, mâncarea este puţină şi de proastă calitate"
 

În timp ce populaţia suferea din cauza aprovizionării şi a serviciilor deficitare, membrii protipendadei de partid şi de stat aveau centre de aprovizionare speciale, cu un larg sortiment de produse, inclusiv marfă occidentală. La fel aveau şi o reţea de servicii, inclusiv spital, dotat cu aparatură modernă, medicamente străine şi cele mai bune cadre specializate.

Vizitele de lucru ale "Tovarăşului Ceauşescu" s-au transformat în spectacole regizate.
În preajma vizitei, pieţele erau aprovizionate din abundenţă, pentru ca, imediat după terminarea vizitei, marfa să dispară.

Foarte repede mi-am dat seama că majoritatea medicilor, mai ales cei vârstnici, nutreau sentimente anticomuniste. Unii tăceau, alţii făceau iluzii ironice, iar cu câţiva am ajuns să ne spunem bancuri politice.

Unul din ei, cu un fin simţ al ironiei, mi-a spus că dintre ziare preferă să citească "Sportul popular". "Este cel mai obiectiv ziar. Dacă scrie că una din echipe a câştigat cu 2:0, este o ştire obiectivă" Avea o cunoştinţă vorbitoare de română în Australia. I-a expediat, neînsoţit de comentarii, câteva exemplare din ziarul "Scânteia", pline de cuvântări ale lui Ceauşescu şi articole despre el. "Foarte interesant" i-a răspuns colegul.

În decursul activităţii mele la spital, au părăsit ţara în mod ilegal trei medici de la Clinica Medicală, printre care "cardiologul" şi "cercetătorul".

 

Bancurile politice

Deşi interzise, exista o abundenţă de bancuri politice şi tot timpul apăreau altele noi. Le împărtăşeam numai prietenilor şi colegilor în care aveam încredere. Pentru noi, aceste bancuri, care ironizau şi îşi băteau joc de absurdităţile regimului, erau ca oxigenul pentru astmatic. După ce auzeam un banc nou, râdeam cu poftă, ne descreţeam frunţile, uitam de greutăţile vieţii zilnice, iar plăcerea şi mai mare era să-l transmitem şi altora. Faptul că erau interzise le măreau farmecul, dându-ne senzaţia solidarităţii cu cei cu care le împărtăşeam. După o "şedinţă" de bancuri, aveam "tonusul sufletesc" mai ridicat, petrecându-ne apoi toată ziua parcă mai bine dispuşi. Cred, că regimul ar fi trebuit să fie foarte mulţumit de existenţa acestor bancuri, care distrăgeau atenţia de la opoziţia făţisă.

 

Starea de spirit a oamenilor de pe stradă

Pe stradă întâlneai mulţi oameni cu feţele întunecate, privind în gol sau nervoşi. La magazine era aglomeraţie, uneori cozi, vânzătoarele nepoliticoase, parcă îţi făceau un mare bine că îţi vindeau marfa de proastă calitate. De multe ori trebuia să dai un "ciubuc", ca să obţii marfa dorită.

Exista şi marfă occidentală de import, pe valută, la magazine speciale, sau puteai să le cumperi de la cei care primeau pachete din străinătate.
Eu am plătit unui turist, cu o rată de schimb foarte avantajoasă pentru el, să-mi cumpere două casete pentru casetofon.

Miloacele de transport erau supraaglomerate, mai ales la orele de vârf, iar oamenii nervoşi, se luau uneori la harţă, pentru nimicuri.
În timp ce nivelul de trai era în scădere, se investeau sume uriaşe în proiecte grandioase, ca "sistematizarea capitalei".
S-a trecut la distrugerea unei mari părţi a capitalei, care conţinea clădiri de valoare istorică, biserici, etc. Pe buna dreptate, populaţia denumea în derâdere grandiosul bulevard construit din ordinul lui Ceausescu: "Victoria socialismului asupra capitalei".

 

"Povestea cartofului"

În anul 1986, fiind într-o vizită de lucru la mai multe spitale din Marea Britanie, am fost întrebat de către unul dintre medici: "Cum se poate ca într-o ţară atât de bogată ca România situaţia economică să fie atât de rea?"

Ca să ilustrez situaţia, i-am propus să-i expun un scenariu posibil, bazat pe amintirile mele, ce se întâmpla cu cartoful din momentul recoltării şi până când ajungea la consumator. Toamna, recolta de cartofi trebuie scoasă din pământ, dar la ţară nu se găseşte destulă forţă de muncă disponibilă pentru recoltat.
Asta nu este o problemă de nerezolvat, sunt scoşi la "muncă patriotică" elevii, studenţii şi chiar soldaţii.
Aceştia nu sunt interesaţi să facă muncă de calitate. Cartofii sunt scoşi la suprafaţă cu ajutorul plugului, dar se recoltează numai aceia care "se văd bine" şi nu şi cei acoperiţi de un subţire strat de pământ. Consecinţa: o parte a recoltei rămâne în pământ!
Cartofii se adună pe câmp în grămezi mari, dar se iveşte o altă problemă: nu există mijloace de transport! Două camioane sunt defecte de multă vreme, neputând fi reparate din cauza lipsei pieselor de schimb, un camion este plecat la o nuntă cu "tovaraşul Secretar", iar restul - ocupate cu alte munci.
Între timp, accesul camioanelor este îngreunat de ploile de toamnă. Cartofii rămân pe câmp două-trei săptămâni. O parte se fură! O parte putrezesc!

În sfârşit, cartofii sunt transportaţi, selecţionaţi pentru export(!), iar cei neadecvaţi exportului sunt depozitaţi în vederea consumului intern.
Rezultatul: criză în aprovizionarea cu cartofi!
Eu, cetăţean de rând, vrând să cumpăr cartofi, trebuie să stau la coadă la "Legume şi Fructe". Când îmi vine rândul, cer cinci kilograme de cartofi. Mi se spune că "se dau " numai trei kilograme. Neavând de ales, accept fără discuţii, la care vânzătorul mă "serveşte", luând cartofii cu făraşul, împreună cu ceva pământ şi câţiva cartofi stricaţi, cântăreşte "trei kilograme" (care de fapt sunt numai 2,950), "greşeşte" la calculul totalului cu un leu (în favoarea lui) şi "nu are destul măruntiş" ca să-mi dea restul.
Eu cunosc toate aceste tertipuri şi ştiu că m-a "înşelat", dar suport stoic "operaţia" spunându-mi: "Lasă, să trăiască şi el!"
Ajungând acasă, aleg cartofii de pământ, arunc doi trei cartofi stricaţi şi sunt fericit că "am găsit" cartofi (puteam să nu găsesc deloc).

Concluzia: Nimic nu funcţionează: nici agricultura, nici transportul, nici comerţul!
Englezul s-a arătat mulţumit de "scenariu", declarându-mi că acum înţelege mai bine situaţia.

 

Bancuri:

  • Previziunile economice pentru anul viitor:
    "Va fi un an economic mediu: ceva mai rău decât anul precedent, dar mult mai bun decât anul următor".

  • Care este diferenţa între o carmangerie dinainte de război şi una de astăzi?
    Inainte, pe firmă scria "La Ghiţă măcelarul", iar înauntru era carne.
    Acum, pe firmă scrie "Carne", iar înautru este… Ghiţă măcelarul.

  • Un cetăţean intră la magazin şi întreabă:
    - Aveţi lapte?
    - Nu
    - Lasă, că ştiu eu cine e de vină! Şi înjură.
    A doua zi:
    - Aveţi unt?
    - Nu
    - Lasă, că ştiu eu cine e de vină! Şi înjură.
    A treia zi:
    - Aveţi smântână?
    - Nu
    - Lasă, că ştiu eu cine e de vină! Şi înjură.
    Apare securistul de după tejghea, îl invită la biroul lui, îl pofteşte să ia loc şi-l întreabă:
    - Acum spune-mi dumneata, să ştiu şi eu, cine e de vină?
    - Cine e de vină? Americanii sunt de vină!
    - Aaa! Bine, poţi să pleci.
    In timp ce se îndrepta spre uşă, cetăţeanul se întoarce brusc spre securist şi-l întreabă:
    - Dar, de fapt, voi ,cine credeaţi că e de vină?

 

"Geniul din Carpaţi"

Profesorul meu a fost ales să fie unul dintre medicii personali ai lui Ceauşescu. Am aflat (indirect) că, în timp ce perechea "conducătoare" mânca şi bea cu ocazia unei serbări, profesorul care-i însoţea îi aştepta afară în maşină, fără să fie servit. A fost o ilustrare a lipsei de bun simţ şi a desconsiderării intelectualităţii de către "Conducător" şi anturajul său.

Cultul personalităţii cu preamărirea nemărginită era în contrast izbitor cu lipsa sa de cultură generală şi greşelile de "esprimare" din cursul discursurilor.

Deşi era periculos, circulau pe seama lui multe bancuri:

  • Un sfat preţios al "Tovarăşului" (Ceauşescu), valorează… cât o bombă atomică!

  • Limbile străine vorbite de tovaraşul Nicolae Ceauşescu: bâlbâita, daco-gestica, şi Elena.

  • Ai auzit că se desfiinţează litera x din alfabetul român?
    - Dece?
    - Findcă nu "ezistă!"

 

La culesul strugurilor

Într-un an, am participat cu studenţii la culesul strugurilor în Odobeşti. A fost o muncă plăcută, deşi unii studenţi, neobişnuiţi cu munca, aveau probleme cu orele prelungite de lucru.

Oficialităţile de partid veneau în vie "ca la ei acasă", încărcau maşinile cu lădiţele de struguri şi plecau.

La sfârşit, s-a făcut o mare serbare cu masă şi vin din abundenţă. După ce am degustat mai multe vinuri, unul din pivniceri (cam cherchelit), s-a exprimat "Şi acum să vă aduc ceva special: Beaujolais!". Întradevăr, acest vin roşu n-a fost rău.
Ulterior, fiind în Franţa, am aflat că acolo este un vin destul de comun.

Primii doi ani, cât soţia locuia cu copiii la Panciu, îi vizitam la 1-2 săptămâni.
Oficialităţile aveau "acces liber" la depozitul de vinuri din Panciu.
Soţia, fiind specialistă în boli de femei, a fost şi ea invitată, făcându-i-se cadou două canistre de câte 20 litri, pline cu vin. I s-a spus să revină de câte ori va avea nevoie.

 

Viaţa de familie

Eu locuiam în Bucureşti, în apartamentul aproape nemobilat.
Cu reîntoarcerea soţiei, am aranjat apartamentul frumos, şi familia s-a reunit.
Câştigam bine, dar mă feream să părem cheltuitori.
Începuseră cercetările cu veniturile ilicite.
Apartamentul era frumos mobilat.
Alimente aveam din abundenţă, obţinute prin relaţii sau primite cadou.
Deseori, la sfârşitul săptămânii mergeam la socri. Uneori îi mai ajutam în gospodărie, şi ne întorceam încărcaţi cu produse de la ţară.
Copiii urmau şcoala din cartier, învăţau bine şi nu le lipsea nimic.
Încercam să-i atrag spre ştiinţele exacte, dându-le probleme distractive.
Ne străduiam să le spunem numai adevărul, dar ne feream să criticăm făţis regimul sau să spunem în faţa lor bancuri anticomuniste.
Cu soţia ne plimbam, ieşeam la spectacole, ne întâlneam cu prietenii şi rudele, uneori plecam în excursie.
Duceam o existenţă modestă, dar îndestulată, cu o viaţă de familie armonioasă.
Ceea ce mă deranja era că nu mai credeam în comunism, simţeam că totul în jurul nostru se deteriorează, sufeream de metehnele regimului şi mai ales de "făţărnicia" pe care trebuia s-o practic la toate nivelele.
Pe de altă parte, am reuşit să ne construim insula noastră de fericire şi profesional eram în ascensiune.

 

Respingerea dosarului pentru examen

În anul 1978, în timp ce eram în vizită la socri, am fost anunţat de către un coleg, să mă întorc de urgenţă pentru a-mi depune dosarul pentru examenul de avansare.
Eram mulţumit şi simţeam că am intrat pe făgaşul cel bun.
 

Spre stupefacţia mea, dosarul a fost returnat cu specificaţia: "Nu are avizul Comitetului de Partid al Capitalei".
 

Am fost profund afectat. Am simţit ca şi cum arătătoarele istoriei s-au întors cu vreo douăzeci de ani.
Profesorul, contrariat, s-a deplasat personal să vadă care e motivul respingerii.
I s-a spus că problema este originea economico-socială nesănătoasă, inclusiv fostul domiciliu obligatoriu.
Consideram că nu este numai o mare nedreptate pentru mine, ci o pierdere şi pentru stat şi societate, să demiţi un clinician şi cadru didactic cu o experienţă de cinci ani.

Împreună cu soţia, am hotărît să cerem părăsirea ţării cu toată fa-milia. Dacă toată viaţa mea de până acum am încercat să mă integrez în orânduirea socială existentă, chiar cu preţul "făţărniciei" impuse majorităţii cetăţenilor, pentru prima dată în viaţă, luând o atitudine făţişă împotriva politicii oficiale am avut o senzaţie de uşurare şi eliberare.
 

Mi-am lepădat masca de om cu "trei feţe" şi puteam să mă exprim mult mai liber.
Am rămas uimit de numărul mare de oameni din jurul meu care mi-au acordat sprijin moral, exprimat în mod variat prin: înţelegere tacită, simpatie, aprobare, sau chiar solidaritate. Nu era vorba numai de oameni în situaţia mea, ci despre mulţi alţii, despre care nici nu bănuiam că vor avea o asemenea reacţie.
Am simţit o mare linişte sufletească şi forţe nebănuite de luptă, pentru atingerea ţelului propus.

Primele rezultate au fost că soţiei i s-a anulat detaşarea, iar mie nu mi s-a plătit salariul, cerându-mi-se să-mi caut alt loc de muncă.
Am scris imediat un memoriu la secţia Paşapoarte, cerând urgentarea părăsirii ţării, familia rămânând fără mijloace de susţinere.
Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar foarte curând, casiera de la Rectorat mi-a telefonat, întrebându-mă dacă prefer să-mi facă stat de plată separat, sau să aştept să mi se achite datoria la salariul următor.

Am refuzat să-mi caut alt serviciu, aşa că după un timp am primit o înştiinţare că sunt detaşat "în interes de serviciu" la Policlinica pentru Sportivi.

 

La Policlinica pentru sportivi

Pentru mine era un fel de staţiune de odihnă.
Activitatea medicală (pentru un clinician cu experienţă de spital) era aproape nulă. Activitatea ştiinţifică şi pedagogică erau inexistente.
Salariul era ceva mai mare ca la spital, în schimb nu se mai primeau surplusurile anterioare.

În timpul serviciului, aveam multe ore libere (din lipsă de pacienţi), când citeam, învăţam limbi străine, discutam cu colegii.
 

Se pare că era o instituţie unde se puneau pe linie moartă, o serie de "indezirabili". În afară de mine, mai fusese transferată, deoarece făcuse şi ea cerere de părăsire a ţării, o specialistă în recuperare - din alt spital.
Mai era un medic mai în vârstă, foarte simpatic, anticomunist convins, fiu de fost ofiţer superior din armata regală. Venea deseori în cabinetul meu şi discutam îndelung. Fusese în vizită în R.D.G. şi a ajuns la concluzia, că este vorba de acelaş "tembelism comunist" ca la noi.
Odată, întrebându-l ce părere are despre o problemă, mi-a răspuns ironic: "Eu nu gândesc, Partidul gândeşte pentru mine!".

Priveam pe geam spre curtea policlinicii, unde se făceau renovări, şi în timp ce doi muncitori lucrau cu încetinitorul, fără tragere de inimă, iar alţi trei îi priveau, colegul a remarcat cu sarcasm: "Păi de aia este frumos socialismul!".

  • Banc:
    La o casă de nebuni, pacienţii sunt rugaţi să ajute la descărcarea cărămizilor aflate într-un camion. Imediat se împart în două echipe: una care descarcă camionul şi cealaltă care încarcă cărămizile în camion.
    - Opriţi! Munca voastră nu are nici o eficienţă! spune supraveghetorul.
    - Ce contează? Treaba să meargă! îi răspunde unul din pacienţi.

Îmi completam veniturile, însoţind diferite echipe sportive (gimnastică, box) la antrenamente sau competiţii, mai aveam câţiva pacienţi particulari şi am început să fac gărzi de noapte pe "Salvare".

 

Munca pe " Salvare "

"Salvarea" era un mijloc de transport al bolnavilor spre camera de gardă şi nici măcar cel mai rapid.

La orele de vârf, putea să treacă vreme îndelungată până la sosirea "salvării", mai ales că o serie de cetăţeni transmiteau "simptome" false, pentru a accelera venirea ei. Marea majoritate a ambulanţelor nu erau echipate cu utilaj modern pentru tratamente de urgenţă, şi de fapt "Salvarea" devenise un mijloc "legal" de acordarea asistenţei medicale la domciliu.

De la primele gărzi efectuate, mi-am dat seama că cetăţenii erau foarte mulţumiţi dacă îi examinam, le explicam despre ce este vorba, uneori le administram un mic tratament pe loc, scriam o reţetă şi o mică scrisoare către medicul de familie. Aproape în toate cazurile, primeam "răsplata", însoţită de mulţumiri. Desigur, şi şoferul care aştepta răbdător, îşi primea partea. Gărzile pe Salvare s-au dovedit mult mai "rentabile" decât gărzile la camera de gardă a spitalului.

În decurs de doi ani şi trei luni, cât am mai rămas în ţară după depunerea cererii de emigrare, am primit cinci răspunsuri negative la memoriile pe care le-am depus. La ultima audienţa, mi s-a spus clar: "Nu vei primi aprobare pentru părăsirea ţării, nici acum şi nici peste cinci ani!"

Am aflat că autorităţile române, au transmis unui avocat american, care se ocupa, în mod voluntar, de cazuri ca ale mele, că de fapt "n-am înaintat cerere de plecare". După ce am reuşit să transmit (printr-un turist) hârtiile cu cele cinci răspunsuri negative, la scurt timp am fost invitaţi să ne ridicăm paşapoartele.

Astfel, în anul 1980, a luat sfârşit perioada trăită in România Socialistă. În schimb, lămurirea cauzelor, a mecanismelor şi consecinţelor dezastrului economico-social a ţării natale, au continuat şi continuă să mă frământe până astăzi.

 

Comentarii

 

Evenimente istorice şi politice

România condamnă invazia sovietică din Afganistan din 1979.

 

Probleme economice

Producţia industrială a României a crescut de 100 de ori din 1950 până la mijlocul anilor şaptezeci, când economia începe să capoteze.
Neputându-se trece de la o producţie extensivă la una intensivă, pentru prima dată în economie apare lipsa forţei de muncă.
Din cauza productivităţii reduse, "desvoltarea industriei" necesită creşterea numărului muncitorilor industriali, în medie, cu 5% pe an.
Noii angajaţi provin, în majoritate, din rezerva de forţă de muncă de la sate, care de-a-lungul anilor a scăzut drastic, la munca agricolă rămânând în special femeile şi bătrânii. Cam 30% din muncitorii industriali sunt navetişti de la ţară, bucurându-se şi de deţinerea lotului individual de către familie.
Mulţi au un nivel de educaţie scăzut, absenteismul şi alcoolismul fiind fenomene frecvente, ce influenţează negativ productivitatea.
La aceasta se adaugă natalitatea scăzută, îmbătrânirea populaţiei, emigrarea unor specialişti, risipirea forţei de muncă printr-o proastă planificare şi conducere. Producţia autohtonă nu mai poate acoperi cu materii prime necesarul uriaşelor uzine, construite la comanda gigantomanilor de la conducere.
Se importa petrol, gaze naturale, cocs, minereu de fier, curent electric, etc. Preţul petrolului creşte pe piaţa internaţională, în schimb scad preţurile oţelului şi produselor petrochimice.
Cutremurul din 1977, anii secetoşi, producţia redusă din agricultură, neglijată timp de decenii (productivitatea la hectar fiind pe locul 20 în Europa), sunt factori suplimentari la generarea crizei.

 

←Capitolul 3. „Înflorirea”               Capitolul 5. Falimentul→

   Share 

 


amintiridinromania.com   © 2005-2011 Gheorge Rafael Stefanescu