AMINTIRI DIN ROMÂNIA SOCIALISTĂ /  Dr. Gheorghe Rafael-Ştefănescu

 
Prefaţă

Capitolul 1. Primele amintiri

Capitolul 2. „Jaful

Capitolul 3. „Înflorirea

Capitolul 4. Decăderea

Capitolul 5. Falimentul

Încheiere

Cuprins

 

Despre Autor (biografie)

Note de lectura - recenzie H. Hauptmann, Virtual Arad


Scrie-mi!


Cumpără cartea:

E-book:

Google Nook Sony Reader

B&N IB

Ediţia cartonată $17: Lulu   


Linkuri:

"Orizonturi roşii" Ion M. Pacepa
Vasile Paraschiv, dizident
Comunismul in Romania
Memoria.ro
Comunism.ro
Fenomenul Pitesti.ro
Crimele Comunismului.ro

Bloguri

În linie dreaptă
Teacheru
Prioritate de Dreapta
Adevăr şi libertate
Tismăneanu (blog)  FB

Video:

"Comunism pe burta goală" (Realitatea TV)
(22 clipuri)

"Amintiri din Epoca de Aur":
I. Tovarăşi, frumoasă e viaţa!
 1   2   3

II. Dragoste în timpul liber
 1   2

"Lumea pierduta a comunismului" (BBC):
1. Germania de Est
2. Cehoslovacia

3. ROMANIA

"Condamnaţi la fericire" - Experimentul comunist in România
1   2

 

Google B 1 Google B 2 Scribd Wikisource Libris.ro

Prefaţă                                               Capitolul 2. „Jaful”

 

Despre carte:      

 


Dr. Gheorghe Rafael-Ştefănescu (biografie) ne reintroduce în atmosfera vieţii din România socialistă, amintindu-şi de perioada războiului, ocupaţia sovietică, instaurarea şi consolidarea regimului comunist până la prabuşirea dictaturii. 

De mic întâmpină greutaţi şi cele mai neaşteptate situaţii: persecuţia familiei de către noul regim comunist, despărţirea de mamă în clasele primare (copilul rămânând la internat), deportarea familiei cu domiciliu obligatoriu la Aiud, tocmirea la 14 ani ca ucenic la cooperativa "Oţelul" (autorităţile interzicându-i continuarea studiilor), dar reuşeşte sa termine liceul la fără-frecvenţă.

Tânărul este exmatriculat în anul trei de la Facultatea de Medicină din Cluj din cauza "situaţiei economico-sociale a părinţilor". Se angajeaza ca fochist, muncitor necalificat în Aiud, termină Şcola sanitară din Arad şi asemenea unui Sisif modern, reîncepe studiile la Facultatea de Medicină din Bucureşti din anul întâi.

Când însă promovarea profesională îi este din nou blocată de partid (după absolvirea facultaţii, specializarea si cinci ani ca asistent universitar), hotărăşte să evadeze din acest castel kafkian.

Autorul menţionează în Prefaţă:

"Nu este vorba de o autobiografie completă; am prezentat doar aspectele istorice, economice, sociale şi relaţiile dintre oameni, oglindite prin ochii unui individ, cu "origine nesănătoasă", destul de naiv, care a avut "norocul" sa trăiască 35 de ani sub regimul comunist, în variate medii sociale.

Astazi, nedreptăţile ce mi s-au făcut şi greutăţile prin care am trecut personal, mi se par neînsemnate faţă de anvergura catastrofei naţionale.

Scopul prezentei scrieri este prezentarea evoluţiei în etape (sau faze) istorice a fenomenelor economico-sociale sub regimul comunist din România, în mersul lor spre faliment."

Spiritul acut al observaţiei, desfăşurarea fascinantă a vieţii şi candoarea povestirii contribuie la o lectură captivantă.

Cartea este recomandată celor care au trăit "Epoca de aur", dar şi mai mult, generaţiilor de după '89.

~~~~

Hugo Hauptmann, (Revista presei Aradene) comenteaza:

Cartea d-lui Gheorghe Rafael-Ştefănescu se citeşte lejer, datorită capacităţii ei de a captiva prin sinceritate, a clarităţii expunerii şi a documentării care completează fluxul amintirilor proprii, apropiind-o de ceeace numim istorie. Pigmentarea cu bancurile vremii aduce un plus de atracţie şi plasticitate.

”Pentru mine lectura a avut şi “sonor”.Când am citit despre întâmplările din vremea războiului, am reauzit explozii de bombe şi zuruitul avioanelor, bubuitul antiaerienelor, pe care nu le-am uitat. 

Când a fost vorba de deportări mi-am amintit de cunoştinţele şi rudele duse în Rusia la munca forţată, unde unii şi-au lăsat oasele.
“Muncile agricole” mi-au amintit prima deplasare la cules de porumb de la Baciu-Cluj, când tehnicianul mi-a şoptit: "Dacă nu-l culegeţi d-voastră, aici va putrezi".

Apoi, am revăzut lungul şir de lipsuri, nesfârşitele cozi, am retrăit teama de a vorbi, chiar de a concepe scrisori etc.

Aşadar, am citit cartea pe nerăsuflate.”

~~~~



 
Motto:    Pentru a privi spre viitor,
                                 trebuie să cunoaştem trecutul.



Capitolul 1. Primele amintiri
(1942-1947)

 

|

Războiul

În timpul celui de al doilea război mondial, am locuit la Deva. Tatăl meu, avocat, a decedat de atac de cord în 1942, în aceiaşi lună când împlineam vârsta de 4 ani. Printre amintirile legate de război, a fost pâinea neagră, necrescută, acră, care uneori conţinea resturi necomestibile (pietricele, paie).

Împreună cu prietenii, obişnuiam să mergem la gară să vedem descărcarea răniţilor din trenuri. Ne-a impresionat profund vederea acestor soldaţi tineri, aduşi de pe frontul de răsărit, coborîţi din tren cu ajutorul tărgilor, mutilaţi, palizi, gemând de dureri şi transportaţi cu camioanele la spitalul orăşenesc.

În timpul alarmelor aeriene ne adăposteam în grădină, sub un nuc umbros. Deşi aveam o tranşee săpată conform dispoziţiilor, nu ne puteam folosi de ea din cauza apei ce se aduna pe fundul ei.

În anul 1944, de Paşte, s-a sunat alarma şi deasupra au apărut zeci de avioane americane, care zburau la mare înălţime. La un moment dat, am auzit bubuituri continui şi, ridicând capul, am văzut cum se ridicau nori negri de fum dinspre Simeria. Gara Simeria, nod de cale ferată, a fost distrusă de un "covor de bombe". După încetarea alarmei, am găsit zeci de fâşiuţe de staniol aruncate din avioane şi a căror funcţie am aflat-o mulţi ani după aceea: derutarea radarului.

Ocupaţia sovietică

Din septembrie 1944 trupele sovietice au început să treacă prin Deva, spre frontul de apus. Treceau convoaie lungi de camioane de fabricaţie americană, tancuri, catiuşe, dar şi căruţe trase de cai, soldaţi călări şi am văzut şi o cămilă cu două cocoaşe, a cărei vedere m-a impresionat. Era pentru prima dată când vedeam un astfel de animal. La intersecţii erau postate soldate care dirijau circulaţia cu ajutorul steguleţelor. Trecerea trupelor sovietice a fost în general paşnică şi populaţia a dat dovadă de o atitudine binevoitoare.

Apoi, am auzit de rechiziţionări de maşini, cai, alimente. Soldatul sovietic era un înfocat “colecţionar” de ceasuri de mână. Printre "victime" au fost şi sora mea cu soţul ei, fiind opriţi pe stradă de doi soldaţi care, prin semne, au cerut să-şi scoată ceasurile şi să i le înmâneze. Se vorbea şi de fapte mai grave ca violuri, jafuri de magazine, beţii. Într-un depozit de băuturi, după ce au tras cu armele în butoaie, găurindu-le, câţiva soldaţi s-au înecat în vin. În afara faptului că nişte soldate au sustras o pereche de pantofi de ai mamei, contactul meu direct cu soldaţii, încartiruiţi temporar la noi, nu a fost neplăcut. Copil fiind, m-au servit cu mâncare luată din cămara vecinei şi cu carne din oaia pe care au tăiat-o la noi în curte. În plus au dăruit mamei o bucăţică de impermeabil, din care ea mi-a croit un şorţuleţ.

În timpul războiului, noaptea se păstra camuflajul; străzile nu erau iluminate iar geamurile erau acoperite cu hârtie colorată - ca nici o rază de lumină să nu se strecoare afară. În nopţile înnourate era întuneric beznă.

În toamna anului 1944, în timp ce eram în vizită în oraş, la cuscri (părinţii soţului surorii mele), s-a sunat alarma aeriană. De cum am ieşit, se auzea deja zgomotul avioanelor, care au lansat baloane luminoase iluminând toată zona. De jos se trăgea cu mitraliera cu cartuşe trasoare. Cuscra a intrat în panică şi am fugit, repede, într-o grădină unde erau tranşee şi soldaţi sovietici. S-au auzit bubuituri şi s-au văzut străfulgerări în zare. Bubuiturile au continuat încă multă vreme după ce avioanele s-au îndepărtat. Era aviaţia germană, care a bombardat Simeria, iar bubuiturile care au continuat după raid, cum s-a spus mai târziu, proveneau de la un tren încărcat cu muniţii, care a fost atins.

Viaţa la ţară

În toamna aceluiaşi an ne-am mutat la Geoagiu, unde părinţii mei posedau avere (pământuri, livezi, case etc.). Condiţiile de trai erau primitive. Nu exista curent electric (se ilumina cu lampa cu petrol), apa se scotea din fântână, closetul era afară, făceam foc cu lemne, baie în troacă (copaie), nu aveam telefon, radio, sau orice alt aparat – aşa cum există astăzi aproape în fiecare casă.

Mama, văduvă, nu mai era tânără (m-a născut la 41 ani), suferea de artrită reumatoidă, cânta frumos la pian, scria poezii, picta, vorbea limbi străine, dar nu avea experienţă în conducerea gospodăriei. Pentru a o ajuta în acest domeniu, a invitat să locuiască la noi o pereche de rude îndepărtate, vârstnici şi fără copii.

Pământul a fost dat în arendă. Proprietarul dădea pământul şi sămânţa, iar cel care-l lucra primea jumătate din recoltă. Deşi se lucra cu mijloace primitive, fără maşini agricole ci cu plugul tras de boi, semănatul cu mâna, etc., ţăranul se descurca destul de bine, datorită sârguinţei şi terenului fertil din câmpia Ardealului.Marea majoritate celor necesare traiului se obţineau din resursele locale.Toate alimentele se produceau în gospodărie. Chiar şi cei săraci creşteau păsări, porci, capre sau oi. Astfel se acoperea necesarul de carne, ouă, lapte şi derivate.

Grâul se măcina la moara de apă, pâinea se cocea în cuptorul situat în curte, după ce se încingea bine cu tulei de porumb sau crengi uscate. Concomitent, din coca de pâine se pregăteau şi "vărzările". Uleiul se extrăgea din seminţe de floarea soarelui sau dovleac. Se mai preparau prune şi alte fructe uscate, magiun. Ţuica se distila - mai ales din prune. Oţetul se făcea din mere pădureţe. Cânepa deasă ca "peria", creştea peste un stat de om. Se recolta, se lega în snopi şi se scufunda "la topit" într-un iaz. Femeile, cu fustele prinse-n brâu, fixau snopii de ţăruşi şi puneau pietre peste ei ca să se scufunde sub apă.

La şcoală am învăţat că "topitul cânepii" este un proces microbian, care produce desprinderea fibrelor de tulpina lemnoasă. După ce cânepa era scoasă de la "topit", se usca şi se meliţa. Meliţa era compusă dintr-o scândurică cu un mâner la un capăt, capătul celălat rotindu-se în jurul unui ax. Această parte mobilă glisa între alte două scândurele, fixate pe un stativ de înălţime convenabilă. Prin meliţat, se zdrobea partea lemnoasă a tulpinei, fibrele rămânând intacte. După ce se îndepărta partea lemnoasă prin scuturare şi lovire, fibrele se pieptănau la un "pieptene" format din cuie lungi, forjate, fixate de o scândurică. Fibrele de calitate, (fuiorul), se torceau, apoi se ţeseau la războiul de ţesut - care se găsea în majoritatea caselor. Din cânepa sădită mai rar (hăldani), deobicei de-a-lungul lanurilor de porumb, se obţineau fibre mai grosolane, folosite la confecţionarea frânghiilor. Mai puţin se foloseau ţesăturile din in, deşi erau mai fine. Lâna era o materie de bază pentru confecţionarea locală a hainelor. Se mai creşteau viermi de mătase, care furnizau borangicul pentru ţesături şi fine lucrături de mână.

Vara, majoritatea oamenilor umblau desculţi. Iarna se purtau bocanci, mai rar cizme, dar cei mai în vârstă şi mai săraci erau încălţaţi în opinci cu nojiţe din piele. Practic, se cumpăra puţină marfă de la "boltă" (prăvălie) – sare, zahăr, drojdie, petrol, lumânări, chibrituri, tutun, sticlă de lampă, cuie, etc.

Materialele de construcţie se obţineau tot din resurse locale. Cărămizile erau fabricate de către ţigani. Varul nestins, se obţinea prin "arderea" pietrei de var de către moţii din Ardeu. Nisipul şi pietrişul se aduceau de pe malurile Mureşului. Lemnul, adus din pădure, era fasonat în grinzi cu ajutorul "bardei".Scândurile se "tăiau la joagăr", acţionat prin putere hidraulică. Multe case bătrâneşti erau acoperite cu paie sau şindrilă. Meseriaşi ca: fierari, rotari, dogari, cojocari, pantofari (cizmari), etc., completau necesităţile săteanului.

Pentru mine, cei aproape 8 ani petrecuţi la ţară, au fost o revelaţie, şi unii din cei mai frumoşi din viaţă. Am fost fermecat de natura - în veşnica ei schimbare - şi mereu descopeream lucruri noi. Mai ales în timpul vacanţelor de vară, hoinăream desculţ, cu prietenii, ne urcam în duzi, cireşi şi alţi pomi fructiferi, uneori furam fructe văratice de la gospodari, mâncam fel de fel de verziciuni (caise verzi, fasole, mazăre, măcriş, fructe sălbatice), căutam ciuperci în pădure, ouă în cuiburile de păsări, pescuiam, băteam mingea făcută din păr de vacă, puneam “cozi” la trecători (confecţionate din ciulini în care înfigeam câte o pană), “puşcam” cu carbid sau amestec de clorat de potasiu şi sulf, mă băteam cu berbecul vecinului şi câte alte jocuri şi năzbâtii n-am făcut.

Săraca mama se plângea că plecam de dimineaţă şi mă întorceam murdar, cu hainele rupte, picioarele zgâriate, cu ţepi în talpă, şi refuzam să mănânc la mese. Uneori mă mai şi bătea, dar nu ajuta prea mult.

Fiind mai măricel, vara cutreieram dealurile şi pădurile pentru a aduna plante pentru ierbar şi insecte pentru insectar, făceam baie în iazul morii de apă - care trecea prin curtea noastră. Ca să creştem nivelul apei, am împrovizat un baraj din bolovani. La un moment dat, s-a repezit morarul spre noi cu furcă; apa începuse să inunde moara.

Existau apoi o mulţime de jocuri, pe care le jucam în special la şcoală în pauzele dintre ore: o variantă de oină; diferite alte jocuri care se puteau juca în doi sau în patru, mingea făcută din păr de vacă fiind lovită cu mâna sau cu un băţ, "piu", unde un beţişor era proiectat cu ajutorul unei palete; "ţările" – în care fiecare îşi alegea numele unei ţări. Toţi se adunau in jurul mingii aşezată în centru, iar când numele ţării era strigat de către conducătorul jocului, jucătorul trebuia să ridice mingea şi să nimerească pe unul din participanţi. Se mai juca "fotbal" cu minge de cauciuc. În clasele mai mari, existau una sau două mingi de fotbal adevărate, iar "proprietarii" lor erau la mare cinste.

Mai târziu, din iniţiativa şcolii, s-a introdus jocul de volei. Fabricarea unui avion de hârtie care plana, făcut dintr-o foaie smulsă din caiet, era o altă preocupare iubită.

Ingeniozitatea copiilor de la ţară se manifesta şi prin construirea de jucării din materiale naturale. Astfel ne confecţionam un fel de puşcă cu aer comprimat, dintr-o ţeavă făcută dintr-o ramură de soc, cu "gloanţe" din câlţi, umezite cu salivă, care pocnea şi arunca "glonţul" la câţiva metri.

O alta variantă, tot din ţeavă de soc, era puşca de apă, cu care puteam stropi la câţiva metri. Mai faceam "hurgoi" – un fel de tulnic, cu pâlnia confecţionată din coajă de salcie. Dintr-o nucă în care scobeam găuri şi treceam o sfoară prin ele, confecţionam un fel morişcă (sfârlează).

In timp ce scobeam cu briceagul o nucă, am avut ghinionul să mi se înfigă în ochi o mică aşchie, provocându-mi mari dureri. Medicul m-a timis la secţia de oftalmologie Deva, unde s-a efectuat extragerea aşchiei. Uneori fabricam un "felinar-sperietoare" dintr-un dovleac golit de seminţe, în care tăiam orificii în formă de ochi, nas şi gură, iar în interior aprindeam o lumânare. La lucru manual băieţii făceau coşuleţe împletite din "hoaspe" (pănuşi de porumb), pălării de paie sau rogojini din papură. Unii încrustau frumoase înflorituri pe o scândurică, din care apoi se confecţiona un cuier de perete.

Şcoala

În clasa întâia, scriam zgâriind cu "stilul" pe "tăbliţa şcolară" din ardezie. Pe o faţă avea linii orizontale, iar pe cealaltă pătrăţele. Scrisul se putea şterge cu uşurinţă, cu buretele. Desigur, nu puteam primi mai multe teme pentru acasă, decât încăpeau pe cele două feţe ale tăbliţei.

În cursul primar am avut o învăţătoare severă dar dreaptă. Bătaia era permisă. Avea un băţ în colţul clasei, lângă catedră şi pentru fiecare abatere, în funcţie de gravitate, hotăra câte lovituri în palmă va primi elevul în cauză. Putea să dozeze şi tăria loviturii.

Dacă răspundeam bine, ne lăuda. Disciplina era păstrată cu severitate şi mai de frica băţului, mai din dorinţa de a fi lăudat, cu toţii am învăţat să citim, să scriem şi să socotim. La început, având o memorie foarte bună, învăţam repede textul pe de rost şi când mă punea să citesc, turuiam repede, până când a descoperit că, de fapt, nu ştiam să leg literele între ele.

Fiecare zi de învăţământ se deschidea cu rugăciunea “Tatăl nostru”, cu faţa la icoană, de Paşte se cânta “Hristos a inviat”, iar de sărbătorile naţionale se cânta imnul “Traiască Regele”. Preotul preda orele de religie. Mai târziu, odată cu venirea la putere a comuniştilor, toate acestea s-au întrerupt, iar icoana a fost înlocuită cu tablourile “celor patru mari dascăli ai omenirii” – Marx, Engels, Lenin şi Stalin.

Evenimente politice

Îmi aduc aminte de venirea la putere a guvernului Dr. Petru Groza, avocat din Deva (6 martie 1945). Sora-mea mi-a povestit că Petru Groza era un avocat înstărit. Când mai trăia tata, venea uneori la noi în vizită de sfârşit de săptămână, împreună cu un avocat german din Orăştie, protopopul şi alţi intelectuali. Deobicei se încingea un joc de cărţi până-n zori, însoţit de mâncare abundentă udată cu băutură.

La şcoală am auzit de reforma agrară, care în comuna noastră nu s-a aplicat, nefiind mari proprietari. Un alt eveniment important a fost prima campanie de alegeri pe care am văzut-o în viaţă (noiembrie 1946). La alegeri participau Frontul Naţional Democrat (FND) condus de Petru Groza pe de o parte, şi partidele istorice (Naţional Ţărănesc, Naţional Liberal) pe de altă parte. În convorbirile particulare, populaţia dezbătea pe larg tema alegerilor, argumentând pentru partidul în favoarea căruia intenţionau să voteze. Ceea ce m-a frapat atunci, a fost lipsa - aproape totală - a propagandei în favoarea partidelor istorice.

Cu exceptia unor inscripţii ce au apărut pe ziduri în cursul nopţii “Trăiască Maniu şi Regele”, propaganda în favoarea acestor partide a fost inexistentă. Dimpotrivă, FND dispunea de un bogat material de propagandă, cu zeci de afişe, panouri şi caricaturi. Noi copiii, le dezlipeam cu plăcere de pe garduri şi pereţi, fără vreo intenţie politică, doar pentru a le colecta.

Deoarece la sate exista un număr considerabil de analfabeţi, fiecare partid era reprezentat pe foaia de vot printr-un simbol, care trebuia ştampilat de către votant. Simbolul FND-ului era soarele, şi peste tot apărea îndemnul: “Votaţi soarele!”

În preajma alegerilor a fost detaşată în comuna noastră o mică unitate militară, devotată regimului. Mă aflam în bune relaţii cu câţiva soldaţi, încartiruiţi la noi. La alegeri FND-ul a obţinut o victorie zdrobitoare şi eu cred că victoria (cel puţin în comuna noastră) a fost reală. A doua zi după alegeri, învăţătoarea a întrebat cu cine au votat părinţii. Cu toţii au raportat că au votat în favoarea FND, cu excepţia unui singur coleg, al cărui tată a luptat pe frontul rusesc şi care a declarat că nu e bine, fiindca se va face colhoz.

"Educaţia sexuală"

Mama, ca toate domnişoarele crescute la pension, nu a primit nici un fel de educaţie sexuală. După cum am aflat mai târziu, părerea ei era că vom primi informaţiile necesare de la alţii şi ne vom descurca în viaţă, aşa cum s-a descurcat şi generaţia dânsei. Lămurirea acestui capitol se pare că a avut loc mult mai timpuriu decât spera ea.

Când aveam vreo opt ani, mama a angajat ca servitoare, pe Măria, o ţărăncuţă divorţată. Spre uimirea mea, în timp ce ne plimbam amândoi în grădină, şi-a ridicat fusta în faţa mea expunându-şi toată partea inferioară a corpului (fiind vară, umbla desculţă şi nu purta chiloţi). Apoi a început să-mi explice pe îndelete tot ceea ce ştia despre organele genitale şi contactul sexual. O ascultam impresionat. Folosea termenii populari (consideraţi vulgari), dar vorbea direct, cu simplitate şi fără ruşine. Deşi la şcoală auzisem eu câte ceva despre contactul sexual, am aflat multe amănunte pe care nu le ştiam. În faţa mea se deschidea o lume necunoscută, plină de farmec.

Pentru prima data în viaţă puteam să vorbesc cu cineva fără să-i ascund nimic, putând folosi şi termenii cei mai vulgari, sau să mă desbrac în faţa ei fără să mă ruşinez. Mă ataşasem de ea destul de mult, căutând prilej să stăm cât mai mult singuri. Am impresia că îi făcea plăcere să mă iniţieze, avea un partener de discuţie şi poate simţea pentru mine un fel de dragoste maternă. Mi-a povestit fel de fel de poveşti populare legate de sex. Foarte curând mi-a declanşat erecţii, dorinţa şi impulsul sexual.Într-o seară, surprinzând-o în pat, imediat m-am urcat peste ea. La insistenţele mele chiar mi-a permis o intromisiune. Am avut o mare satisfacţie, deşi n-am simţit nici o plăcere fizică, nefiind încă puber. Simţeam pentru ea atracţie fizică, prietenie, dar nu o iubeam. Această iniţiere sexuală timpurie, înaintea primei iubiri, mă va costa mult în viitor, neconcepând ca sentimentele înalte şi pure ale iubirii să fie "întinate" dela început de contactul fizic.

Prima iubire (nemărturisită), a venit foarte curând. Era vorba de o fată cu câţiva ani mai mare decât mine, refugiată în timpul foametei din Moldova şi găzduită la vecini. Era o fată mai înaltă decât mine, brunetă, ochioasă, cu cozi. Ne întâlneam în curte când venea să ia apă din puţul nostru. Avea nişte ochi căprui calzi, în care îmi afundam privirea de câte ori o întâlneam. A început să-mi placă din ce în ce mai mult. Era un sentiment înalt şi pur: iubeam ochii ei, zâmbetul, mişcările, toată făptura ei. Dacă cu Măria puteam vorbi deschis, cu ea eram timid, şi nu ştiam cum să-i mărturisesc marea mea dragoste. Deşi mă hotărîsem să o fac, mărturisirea n-a avut loc, din cauza timidităţii. Puţin timp după aceea s-a reîntors în Moldova - pricinuindu-mi, astfel, o mare durere.

Între timp, mă împrietenisem cu Ion, ajutorul morarului. Flăcău de 18 ani, venit de la munte, nu avea prieteni în sat. Mânat de o puternică dorinţă sexuală, umbla după fete, eu devenindu-i un fel de confident. Conversam cu el la fel de deschis ca şi cu Măria. M-a ajutat să-mi completez "educaţia sexuală". Printre altele am învăţat să folosesc expresii vulgare şi înjurături, pe care le practicam liber la moară, unde veneau fel de fel de oameni. Majoritatea zâmbeau când auzeau ce vorbe ieşeau din gura "copilaşului", până când unul dintre săteni i-a spus mamei că şi-ar bate copilul, dacă ar vorbi astfel. Desigur am fost aspru admonestat.

Se pare că mama nu era prea mulţumită de munca Măriei, căci la scurt timp a fost înlocuită cu o altă fată – Veta. Aceasta era alt tip de fată, cam de 25 ani, liniştită, zâmbitoare, nu vorbea vulgar, se comporta faţă de mine cu un fel de grijă maternă, dar ştia să menţină distanţa. Între timp primisem în gazdă pe D-l Emil - tânăr judecător necăsătorit, frumuşel şi manierat. La scurt timp după venirea lui, am descoperit că Veta îi devenise amantă. Patul meu era aşezat lângă camera lui Emil, iar printr-o uşă blocată care despărţea încăperile, seara după ce mă culcam, auzeam scârţâiturile ritmice ale patului, ceea ce mă excita. I-am comunicat Vetei descoperirea dar, desigur, ea a negat totul, până când am surprins-o ieşind în "neglijeu", din camera în prealabil încuiată a lui Emil. Neavând încotro, a acceptat tacit existenţa relaţiei, dar cu mult bun simţ, fără să intre în amănunte. De fapt mă împrietenisem cu ambii membri ai cuplului. Emil mi-a completat "educaţia sexuală" în domenii mai puţin cunoscute de mine, ca ciclul femeii, prostituţia, aberaţiile sexuale, etc. Devenind prieteni "la cataramă", îmi permiteam să mă comport cu el ca şi cu un frate mai mare. Uneori se întorcea acasă, seara, folosindu-se de o lanternă, afară fiind întuneric beznă. Într-o seară, văzându-l apropiindu-se cu lanterna, m-am hotărât să-l sperii. Furişându-mă prin întuneric, i-am sărit în spinare şi i-am ţipat în ureche. Se pare că s-a speriat zdravăn: a tresărit şi a început să bâiguie dar, întorcând capul spre mine, mi-am dat seama cu groază, că de fapt nu sărisem în spinarea lui Emil ci a directorului şcolii. Desigur, imediat am luat-o la goană cu maximum de viteză. A doua zi, i-am spus mamei că nu merg la şcoală, nesimţindu-mă bine. Întâmplarea n-a avut urmări. Nici azi nu ştiu dacă d-l director nu m-a recunoscut sau a trecut cu vederea incidentul. Cu Veta discutam deschis despre sex, încercând să evit cuvintele vulgare. Se pare că ţinea la mine. Uneori mă îmbrăţişa şi mă săruta pe buze, dar nu mai mult de atât. Intr-o zi mi-a dat de înţeles că este gravidă. A înghiţit în faţa mea câteva pastile, exprimându-şi îndoiala în legătură cu efectul lor (de provocare a avortului). Dimpotrivă, eu o încurajam să lase sarcina. La scurt timp dupa aceea, a plecat de la noi. Am auzit apoi, că a născut la casa de naştere, o fetiţă care semăna leit cu Emil.

Comentarii

Între cele două războaie mondiale are loc o frumoasă creştere a economiei româneşti. În cursul reformei agrare a regelui Ferdinand (1917-1921) se distribuie aproape 6 milioane de hectare la 1.4 milioane ţărani. Ca urmare, ţăranii cu gospodării mai mici de 10 hectare posedau aproape două treimi din terenul arabil al ţării.

Totuşi, fărămiţarea excesivă a pământului, lipsa creditelor, ignoranţa, nu permit crearea unui sector agricol productiv modern şi sărăcia continuă în multe zone agricole. În ciuda creşterii producţiei industriale, România rămâne o ţară predominant agricolă. Criza economică mondială din 1929-1931 duce la prăbuşirea preţurilor grânelor şi secarea capitalului străin, provocând criză agricolă şi şomaj.

Din 1934 începe relansarea industriei româneşti, în special cu capital autohton, ducând la o creştere a producţiei industriale de 26% între anii 1931-1938, în timp ce în majoritatea ţărilor dezvoltate economia este în declin. După căderea României în sfera de influenţă germană, în 1939 se semnează un acord economic pe 10 ani cu Germania.

În timpul războiului, aceasta se aprovizionează din România cu petrol, grâne şi produse industriale, dar se opune să plătească contravaloarea în aur sau produse, încât chiar oficialităţile încep să vorbească de exploatarea ţării de către germani. Bombardamentele aliate din 1943 şi 1944 încetinesc producţia industrială. În timp ce Armata Roşie pătrunde pe frontul moldovenesc, are loc lovitura de stat din 23 august 1944.

Antonescu este arestat din iniţiativa regelui Mihai, cu colaborarea unor ofiţeri superiori. Toţi istoricii occidentali sunt de acord că civilii înarmaţi, conduşi de partidul comunist, au avut doar un rol de sprijinitori în cursul loviturii de stat. Ocupaţia sovietică blochează fluxul transporturilor, reducând toată activitatea economică. Prin armistiţiul semnat cu Uniunea Sovietică, la 12 septembrie 1944, România este obligată la plata unei despăgubiri de război de 300 milioane dolari, dar bunurile transferate se socotesc la preţurile din 1938, ceea ce permite sovieticilor să ia de 2-3 ori mai multe produse decât dacă ar fi fost socotite la preţurile din 1944. (Plata despăgubirilor a continuat până în anul 1954). În plus, se rechiziţionează alimente şi alte bunuri necesare Armatei Roşii în tranzit şi pentru forţele de ocupaţie.

De asemenea, sovieticii expropriază toate proprietăţile germane. În 1946, cam o treime din echipamentul industrial românesc fusese deja transferat în Uniunea Sovietică (printre care fabrici întregi, cum a fost fabrica de avioane IAR din Braşov). Se apreciază, că valoarea totală a "prăzii de război" ar ajunge la echivalentul a 1,7- 2 miliarde dolari. În octombrie 1944, comuniştii, social democraţii şi Frontul Plugarilor formează Frontul Naţional Democrat (FND).

De remarcat că numărul membrilor Partidului Comunist creşte de la aproximativ 1000, în timpul războiului, la peste 700.000 la mijlocul anului 1946 (la o populaţie de aproape 16 milioane). Conducerea Partidului Comunist se constituie pe de o parte din "comunişti autohtoni" ca Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Lucreţiu Pătrăşcanu, pe de altă parte din "aripa moscovită" a Anei Pauker şi a lui Vasile Luca, existând o luptă pentru putere între cele două grupări. La ordinul lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej este ales prim secretar al partidului, dar "aripa moscovită" continuă să aibe o funcţie importantă în conducere.

Numirea lui Petru Groza (simpatizant al comuniştilor) la şefia guvernului, la 6 martie 1945, se efectuează sub presiune sovietică directă. Andrei Vişinschi, reprezentantul Ministerului de Externe Sovietic, prezintă un ultimatum Regelui Mihai, prin care cere demiterea guvernului Rădescu şi numirea lui Petru Groza pentru a forma un nou guvern, ameninţând că în caz contrar România îşi riscă existenţa ca naţiune independentă. Tancurile sovietice înconjoară palatul regal, trupele sovietice dezarmează trupele româneşti, ocupă Palatul Telefoanelor şi posturile de radioemisie. În lipsa sprijinului occidentului, regele este nevoit să cedeze.

De remarcat, că în vizita secretă a lui Churchill la Moscova, înaintea întâlnirii de la Ialta, acesta promisese lui Stalin influenţă sovietică de 90% în România. Numirea lui Petru Groza înseamnă acapararea puterii de către comunişti. Groza numeşte comunişti în posturile cheie şi refuză numirea în guvern a reprezentanţilor legitimi ai partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal, excepţie făcând dizidenţii acestor partide care acceptă dominaţia comunistă. În primele săptămâni ale puterii, guvernul Groza efectueaza reforma agrară. Se împart 1.1 milioane hectare la 800.000 ţărani.

În mai 1945 România şi Uniunea Sovietică semnează un acord economic pe termen lung, care permite constituirea societăţilor mixte: “Sovrom”-uri. În aceste societăţi, scutite de impozite, sovieticii deţin poziţiile cheie, controlează toate sursele de venit ale României, inclusiv industria petroliferă şi producţia de uraniu, şi, de-a-lungul anilor vor provoca pierderi enorme economiei româneşti. În 1946 industria românească produce mai puţin de jumătate faţă de anul 1938. În mai-iunie 1945, Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi doi generali sunt acuzaţi de crime de război, judecaţi şi apoi executaţi.

La conferinţa de la Potsdam, în iulie-august 1945, Statele Unite protestează că Uniunea Sovietică nu implementează declaraţiile de la Ialta şi cere alegeri libere în România. Uniunea Sovietică refuză, argumentând că ar fi un amestec în treburile interne ale României şi cheamă ca Statele Unite, Britania şi Franţa să recunoască guvernul Petru Groza, ceea ce ele refuză. Regele Mihai cere demisia lui Petru Groza, guvernul nefiind recunoscut şi nici democratic. Groza se opune şi atunci regele se retrage la reşedinţa sa de vară, refuzând să semneze pe actele legistative şi decretele guvernamentale ("greva regală").

În decembrie 1945, la întâlnirea miniştrilor de externe de la Moscova, Statele Unite acuză guvernul român ca autoritar şi nereprezentativ, cerând numirea în guvern ai reprezentanţilor legitimi ai partidelor de opoziţie. Stalin face concesii limitate. Sunt numiţi doi miniştri din opoziţie, dar fără portofolii. Alegerile se fixează pentru 19 noiembrie 1946. Sindicatele controlate de comunişti, stânjenesc împărţirea ziarelor partidelor de opoziţie.

Mulţi activişti ai partidelor de opoziţie sunt atacaţi fizic. În martie, comuniştii reuşesc să provoace o diviziune în sânul Partidului Social Democrat şi începe o discreditare a figurilor proeminente ale Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal, înfierându-i ca reacţionari, profascişti, antisovietici, subminând economia şi unitatea naţională.

Candidatura lui Petru Groza, avocat instărit, nefiind membru al Partidului Comunist şi la inceput ducând o politica relativ democratică, induce în eroare o parte din electorat. Se pare că foarte mulţi, chiar si din din pătura de mijloc, voteaza în favoarea lui la alegeri, FND obţinând o victorie de aproape 90%. Imediat după alegeri, Groza devine unealta docilă a comuniştilor, traducând în viaţă politica dictată de către aceştia. Deputaţii partidelor de opoziţie părăsesc în curând Marea Adunare Naţională, sau li se interzice să participe la dezbateri. Obiecţiunile Statelor Unite şi Marii Britanii sunt respinse ca amestec în treburile interne.

←Prefaţă                                       Capitolul 2. „Jaful”→

  

 

Analysis of Romania's communist past from the author's perspective. His life events are deeply intertwined with historical events and processes. Spiced with humor and narrative talent. Romania socialista comunism socialism faliment amintiri, Romania, socialist, socialista, romania socialista, socialistă ceausescu, gheorge rafael, stefanescu, rafael-stefanescu, autobiografie, geoagiu, aiud, deva, medic, doctor, igienist, bucuresti, pitesti, comunisti, comunist, faliment, propaganda, economie, capitalism, gheorgiu-dej, pauker, stalin, amintiridinromania.com epoca de aur amintiri din epoca de aur comunism pe burta goala

amintiridinromania.com   © 2005-2011 Gheorge Rafael Stefanescu